Bună ziua tuturor. Domnule Rector Dumitru, domnule Președinte Constantinescu, domnule Ministru Curaj, stimați colegi din corpul diplomatic, doamnelor și domnilor, distinși oaspeți,
Vă mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ați oferit-o de a vă vorbi în această după-amiază despre un subiect foarte important, conform celor prezentate de domnul rector: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în secolul XXI. După cum ați menționat, domnule rector, acesta este și un subiect foarte potrivit în acest moment; peste exact o lună, la 8 iulie, Summitul liderilor membrilor Alianței Organizației Tratatului Atlanticului de Nord se va întruni la Varșovia. Unul dintre oaspeții noștri de aici din această după-amiază este Ambasadorul Poloniei, care va fi gazda acestui summit.
Pentru a vă face o idee cu privire la observațiile pe care le voi face în această după-amiază și, ținând cont de importanța subiectului, trebuie să îmi cer scuze de la început, observațiile pe care le-am pregătit sunt destul de lungi, dar sper ca după aceea să avem suficient timp pentru a asculta reacțiile dumneavoastră, pentru comentarii și, de asemenea, pentru a răspunde la întrebări. Voi începe, însă, cu elementele de bază și voi discuta despre istoria acestei extraordinare organizații NATO, deoarece cred cu adevărat în vechea axiomă, conform căreia cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete și sunt întru totul de acord, domnule Rector, cu rezumatul dumneavoastră privind punctele esențiale care vor sta probabil la baza discuțiilor de la Varșovia de luna viitoare. Iar apoi aș vrea, totuși, să discut dilemele curente cu care se confruntă Alianța privind securitatea, precum și puternicele noastre eforturi de descurajare a amenințărilor respective. De asemenea, pe parcurs, voi discuta despre angajamentul S.U.A. față de securitatea europeană, în mod special despre ceea ce fac Statele Unite în prezent și pe viitor în România.
Să începem cu elementele de bază. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este, în primul și în primul rând, o alianță militară defensivă, alcătuită din 28, în curând 29 de state, care și-au luat angajamentul comun de a se apăra reciproc, potrivit principiului apărării colective. Dar ce înseamnă acest lucru, mai exact? Un tip specific de amenințare căreia i se opune cel mai bine apărarea colectivă este bine ilustrat de un concept cu care mulți dintre noi eram obișnuiți în tinerețe: bătăușul școlii. Mulți dintre noi ne amintim că în școală era de fiecare dată un copil puțin mai mare, mai puternic și mai rău decât ceilalți copii. Acesta îi intimida de multe ori pe ceilalți copii, pentru ca aceștia să procedeze așa cum își dorea el, indiferent dacă era vorba de a-i alunga de pe scaunul lui preferat, de a le fura banii de prânz sau, pur și simplu, de o bătaie fără niciun motiv. Individual, niciunul dintre ceilalți copii nu era suficient de puternic sau de dur pentru a accepta provocarea bătăușului. Și totuși, împreună, reușeau de multe ori să se apere și – chiar mai mult – să descurajeze comportamentul urât al altor bătăuși.
Totuși, esența constă în faptul că atât bătăușul, cât și fiecare copil din grup, cred că întregul grup va veni în ajutorul fiecărui membru în parte, în cazul unui atac al bătăușului. Trebuie să existe încredere într-o reacție colectivă. Dacă membrii grupului nu cred acest lucru, anumiți membri pot căuta să încheie o înțelegere direct cu bătăușul, poate chiar să i se alăture. Dimpotrivă, dacă un bătăuș vede orice slăbiciune în unitatea grupului, o va exploata pentru a distruge coeziunea grupului. Poate că va începe să-l bruscheze pe copilul cel mai lipsit de popularitate, sau pe copilul cel mai slăbuț, sau pe cel mai puternic. Poate lansa zvonuri despre aceștia sau poate exploata dezacorduri disparate care au loc în cadrul grupului. Va face cam tot ce îi stă în putere pentru a crea îndoieli în cadrul grupului. Lucrul acesta vă pare cunoscut în contextul curent? Ideea este că apărarea colectivă reprezintă răspunderea comună a grupului de a fi unit împotriva unei amenințări aduse oricărei persoane din grup.
Desigur, NATO reprezintă mai mult decât o simplă alianță militară. Este o comunitate de state, care caută să protejeze și să împărtășească valorile și principiile noastre comune. Preambulul NATO subliniază că Alianța noastră de apărare colectivă este și o comunitate de valori, „întemeiată pe principiile democrației, ale libertății individuale și pe litera legii.” Aceste principii, consfințite din nou în Tratat în sine, sunt la fel de importante ca aspectul securității colective, pentru că ele își aduc contribuția la răspunsul întrebării privind importanța acestei Alianțe. Acestea sunt principiile și practicile pe care le protejăm, cele pentru care într-adevăr merită să ne angajăm într-un război și cele pentru care facem în așa fel încât 28 de țări să fie de acord pe orice temă în cadrul unei organizații bazate pe consens.
Cum a început deci NATO? A existat o organizație precursoare a acesteia. Aceasta se numea Organizația pentru Apărarea Uniunii Europene de Vest, sau WEUDO (Western European Union’s Defense Organization). WEUDO a reprezentat o alianță militară defensivă între Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța și Regatul Unit, creată de tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948. Doar după încă un an, la 14 aprilie 1949, s-a semnat Tratatul de la Washington, sau Tratatul Atlanticului de Nord. Inițial, NATO avea 12 membri: cei cinci membri WEUDO, la care s-au adăugat Statele Unite, Canada, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia.
În 1952 au aderat Grecia și Turcia, urmate de Germania de Vest în 1955. După ce Spania a intrat în alianță în 1982, numărul membrilor s-a menținut la 16, până la căderea Zidului Berlinului, când NATO a început să ofere calitatea de membru multor țări din Europa Centrală și de Est. Republica Cehă, Polonia și Ungaria au fost primele care au aderat, în 1999, fiind urmate de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia în 2004, iar apoi de Albania și Croația în 2009. Muntenegru va deveni cel de-al 29-lea membru, după ce toți Aliații au ratificat Protocolul de aderare semnat luna trecută.
Tratatul de la Washington în sine este un document foarte clar, concis, alcătuit din doar paisprezece Articole scurte. Esența tratatului este Articolul 5, care afirmă că un atac împotriva unuia sau împotriva mai multor membri va fi considerat un atac împotriva tuturor membrilor și că toate țările trebuie să întreprindă ceva pentru a veni în sprijinul membrului atacat… ceea ce, desigur, reprezintă conceptul apărării colective, despre care vorbeam mai devreme. Articolul 6 al Tratatului reprezintă o remarcă interesantă, în principal cu valoare istorică. La semnarea tratatului, mulți dintre semnatari încă mai dețineau colonii vaste în întreaga lume, iar unii membri – printre care și Statele Unite – nu își doreau să fie atrași într-un război doar pentru a menține aceste colonii intacte. Drept urmare, a luat naștere Articolul 6, care a impus o atenționare specială privind Articolul 5. Articolul 6 specifica faptul că Articolul 5 putea fi invocat doar dacă un atac împotriva unui membru al său avea loc asupra teritoriilor sale – respectiv în țara de origine – sau asupra forțelor unei țări membre, care se aflau în Atlanticul de Nord, în partea nordică a Tropicului Cancerului. Astfel, Tratatul este cu adevărat limitat din punct de vedere geografic.
Mai sunt câteva alte articole interesante în Tratatul de la Washington și vă recomand tuturor să îl citiți, este un document scurt, eu voi mai discuta însă despre unul singur, Articolul 3. Acest Articol afirmă că fiecare membru va continua să își dezvolte propria armată pentru a rezista unui atac. Acest lucru este important, deoarece trimite în prezent la două concepte importante din cadrul Alianței: împărțirea îndatoririlor și rezistența.
Două întrebări: unu: care este rolul curent al NATO în Secolul XXI și doi: NATO își menține importanța și relevanța? Cred că răspunsul este un da ferm, la fiecare dintre cele două întrebări. De fapt, Alianța probabil sau fără îndoială este mai importantă în secolul XXI decât era în secolul trecut, iar acest lucru se datorează faptului că acum ne confruntăm cu amenințări multiple, complexe. În trecut trebuia să ne facem griji în ce privește amenințarea războiului convențional; astăzi trebuie să ne facem griji pentru acesta, la care se adaugă amenințările hibride și cibernetice, terorismul, amenințările statelor paria și multe altele. Aș vrea să folosim o parte din timpul nostru pentru a examina o parte din aceste amenințări în detaliu.
Mediul amenințărilor este mai complex decât în vremea Războiului Rece sau decât în orice moment din trecutul nostru recent. Mai întâi este Rusia și acțiunile Rusiei – din Ucraina și din alte locuri – și mesajul transmis de programul agresiv al Moscovei, de expansiune militară și de exerciții militare, multe dintre ele desfășurate fără beneficiul transparenței militare pentru reasigurarea vecinilor, toate acestea fiind îngrijorătoare. Pur și simplu, sunt îngrijorătoare. Acestea au avut parte de o reacție fermă și clară din partea membrilor NATO. Desigur, consolidarea forțelor militare ale Rusiei în regiunea Mării Negre prezintă o importanță deosebită aici, în România. Strategia militară a Rusiei pentru regiune pare a include capacitățile de Lipsă a Accesului sau Refuzul Zonei, sau A2AD (Anti-Access, Area Denial), pentru a putea refuza accesul celorlalți la Marea Neagră, în cazul în care acest lucru este necesar. Și, potrivit unui raport foarte bun întocmit de Centrul pentru Analiză Politică Europeană (Center for European Policy Analysis – CEPA), Rusia pare interesată de transformarea forței sale de pe litoralul Mării Negre într-una care poate proiecta puterea în Marea Mediterană și poate chiar dincolo de aceasta. Potrivit Ministrului Rus al Apărării, Sergei Shouigu, Rusia va cheltui, până în anul 2020, 2,4 miliarde de dolari pe flota sa din Marea Neagră (echivalentul a aproape 1,3% din PIB-ul României). Mai târziu voi vorbi despre contribuția României la apărare, în ceea ce privește PIB-ul. România are obiectivul de a atinge 2% din PIB pe cheltuielile militare. Rusia, doar în Marea Neagră și doar pentru forțele sale navale, își propune să cheltuiască echivalentul a 1,3% din PIB-ul României. Astfel, punând lucrurile în context, aceasta este amploarea planului de apărare al Rusiei pentru Marea Neagră. Nu ar trebuie să îl numesc plan de apărare, ci planul militar al Rusiei.
Desigur, activele navale nu reprezintă decât o componentă a potențialului militar al Rusiei din Marea Neagră. Forța sa aeriană îi întărește, de asemenea, capacitatea, iar Rusia a amenințat cu amplasarea de bombardiere cu rază mare de acțiune în Crimeea, asemenea celor deja dislocate în Kaliningrad. Ministrul Apărării din Rusia a anunțat, de asemenea, de curând, că va disloca trei divizii la frontierele sale de vest și de sud.
Toate acestea ar trebui să pară puțin înfricoșătoare, în special pentru cei dintre noi aflați la București, acesta fiind principalul motiv pentru care abordarea NATO privind apărarea din secolul XXI – despre care Șefii de Stat și Guvernul vor discuta la următorul Summit NATO de la Varșovia – nu trebuie să se concentreze doar asupra nord-estului Europei, ci și asupra amenințărilor din regiunea de sud-est a Europei și apoi din Sud. Ideea unei descurajări și apărări la 360 de grade constituie o componentă esențială a abordării NATO. Ritmul susținut al activității militare a S.U.A. și NATO în această regiune reprezintă o reacție la acțiunile Rusiei; măsurile pe care le întreprinde NATO sunt concepute pentru a fi transparente, publice și anunțate. Mesajul nostru este unul clar: Garanția de securitate a NATO din Articolul 5 este una solidă.
Însă amenințările cu care se confruntă NATO din alte direcții sunt la fel de complexe ca provocarea tentativei de a domina din regiunea Mării Negre sau din Estul Mediteranei – și sunt mai numeroase. NATO și UE croiesc noi drumuri în cadrul cooperării lor, pentru a trata urgenta criza umană și de securitate generată de emigranții ce încearcă să scape de violența din Orientul Mijlociu și de dincolo de această zonă. Membrii NATO lucrează împreună pentru a dobândi o mai mare securitate și rezistență în Irak. Mai departe spre vest, aliații NATO susțin guvernele din Sahel, care încearcă să reziste atacurilor grupurilor extremiste violente.
Printre amenințările noi și complexe cu care se confruntă Alianța se află războiul hibrid, definit de analistul pe probleme de apărare și autorul Frank Hoffman drept: „campanii sofisticate, ce combină operațiuni convenționale de nivel scăzut și operațiuni speciale; acțiuni ofensive cibernetice și în spațiu; și operațiuni psihologice ce folosesc platformele sociale și presa tradițională pentru a influența părerea populației și opinia internațională.”
Utilizarea războiului hibrid de către Rusia în Georgia în 2008 și în Crimeea în 2014 subliniază complexitatea acestei amenințări.
Războiul cibernetic este o altă amenințare a secolului XXI la adresa Alianței. Totuși, războiul cibernetic este unic, pentru că, spre deosebire de alte amenințări, atacurile cibernetice nu trebuie să provină neapărat de la o anumită țară. Atacurile cibernetice pot proveni de la teroriști, de la elementele de crimă organizată, sau chiar de la hackeri individuali sau de la angajați nemulțumiți. De fapt, una dintre problemele asociate atacurilor cibernetice o reprezintă relativa anonimitate a internetului, astfel că deseori este foarte dificil să se stabilească cine a fost responsabil pentru un anumit atac. Deși aceste atacuri pot fi înfăptuite de un număr limitat de persoane, pagubele provocate pot fi devastatoare, în special în ce privește statele moderne, care au digitalizat atât de mult infrastructura lor esențială.
Trecând mai departe, operațiunile informatice, sau „războiul de propagandă” reprezintă un alt tip de amenințare. Desigur, acesta nu reprezintă o amenințare nouă pentru Alianță. L-am întâlnit deseori în timpul Războiului Rece, dar am văzut o creștere considerabilă în ceea ce privește utilizarea sa în ultimii ani. Din nefericire, România a fost în ultima vreme ținta acestui tip de atacuri. Chiar săptămâna trecută, Președintele Putin a făcut din nou afirmații amenințătoare împotriva României, din cauza participării sale la apărarea împotriva rachetelor balistice NATO. Alianța a petrecut nenumărate ore discutând cu oficiali de nivel superior și de nivel operațional ai Rusiei, pentru a le explica intenția sistemului, modul de lucru al acestuia, de ce este capabil acesta și ce nu este el. Și totuși, Rusia își continuă relatările false despre Deveselu.
Așadar, cum ne apărăm împotriva acestor tipuri de ofensive ale informațiilor? În primul rând, nepermițând ca afirmațiile lor false să rămână necontestate și prezentând propriile noastre informații. După cum îmi spunea zilele trecute un oficial S.U.A. de rang foarte înalt – „fii primul care prezintă adevărul”. Vor fi persoane care vor susține că suntem într-o situație dezavantajată, pentru că adversarii noștri nu au obligația de a se supune adevărului și au libertatea de a interacționa cu populațiile noastre datorită societății noastre deschise și datorită legilor privind libertatea de exprimare. În același timp, adversarii noștri controlează foarte îndeaproape informațiile din propriile lor societăți. De fapt, ceea ce unele persoane consideră vulnerabilitate constituie cel mai mare punct forte al nostru. Libertatea presei și a vorbirii de care beneficiem noi sunt cele care ne vor ajuta să câștigăm războiul informațional. Totuși, privind acest aspect, depinde de îndeplinirea misiunii presei pe deplin, fără a alege calea cea ușoară și fără a tipări comunicate de presă sau poveștile transmise textual, în special din surse care nu relatează de fiecare dată povestea completă. Încurajez presa să sape adânc, să caute adevărul, să pună totul sub semnul îndoielii și să impună responsabilitate tuturor participanților. Doar astfel va avea publicul posibilitatea de a stabili, în baza faptelor și a datelor, care este de fapt adevărul.
Vă rugăm să îmi mai permiteți să vă vorbesc câteva minute despre alte amenințări importante cu care se confruntă Alianța. Acestea sunt amenințări care au reprezentat o grijă esențială pentru noi în anii ’90 și în prima parte a acestui secol, și care continuă să fie foarte îngrijorătoare: terorismul, statele eșuate și slabe și statele paria.
Terorismul, iar aici în cea mai mare parte fac referire la grupările teroriste care susțin în mod fals că reprezintă islamismul ca o mantie religioasă ce justifică crimele lor, va rămâne o provocare pentru NATO și pentru întreaga lume o bună perioadă de acum înainte. Sunt persoane care susțin că terorismului nu trebuie să i se acorde la fel de multă atenție în cadrul Alianței ca amenințărilor militare mai convenționale. Nu sunt de acord și, de fapt, este interesant de observat că singura dată când a fost invocat Articolul 5 în istorie s-a întâmplat în urma atacului terorist împotriva Statelor Unite de la 11 septembrie. Acesta a dus, desigur, la stabilirea Forței Internaționale NATO de Asistență pentru Securitate din Afganistan. De curând, două alte Aliate, Franța și Belgia, au fost supuse unor acte criminale și condamnabile de teroare pe teren propriu, așa cum s-a întâmplat și în Regatul Unit și în Spania în ultimul deceniu. O sursă semnificativă a actelor de terorism a fost reprezentată de așa-numitul Stat Islamic. În vreme ce Statele Islamice au ocupat poziția de top în ierarhia teroristă, este important să reținem că Al Qaeda și organizațiile afiliate acesteia, în special din Peninsula Arabă și din Magreb, continuă să fie foarte active și reprezintă o amenințare foarte reală pentru fiecare dintre noi.
Statele eșuate și cele slabe reprezintă, de asemenea, un risc pentru Alianță, nu doar pentru că ele reprezintă de multe ori locuri de refugiu și de instrucție pentru teroriști și pentru elementele criminale, ci pentru că statele eșuate generează de multe ori alte probleme internaționale spinoase. Statele slabe pot avea, de asemenea, efecte de securitate asupra țărilor NATO. Europa se confruntă în prezent cu consecințele unei Sirii slăbite de anii de război civil, care au generat morți și suferință umană de nedescris, ascensiunea unei noi clase de organizație teroristă, care își propune să dețină și să administreze efectiv teritoriul Siriei, și cu consecințele unui flux masiv de refugiați, așa cum nu a mai cunoscut Europa de la cel De-al Doilea Război Mondial.
În cele din urmă, NATO se confruntă în continuare cu amenințări din partea așa-numitelor „state paria”, care s-au izolat de comunitatea internațională din cauza incapacității lor de a respecta normele internaționale. Aceste state pot căuta să obțină arme de distrugere în masă pentru a șantaja comunitatea internațională să le faciliteze izolarea sau pentru a se răzbuna împotriva celor care cred că le-au provocat suferință.
Permiteți-mi să discut acum despre ce face NATO pentru a aborda această varietate de amenințări cu care ne confruntăm. În primul rând, privind amenințările convenționale împotriva Estului, de când Rusia și-a început agresiunea în estul Ucrainei, ocupația Crimeii și alte activități prin care subminează suveranitatea țării și integritatea teritorială, NATO a luat măsuri pentru a reasigura Aliații noștri din est că angajamentul nostru din Articolul 5 este într-adevăr unul solid. La Summitul din Țara Galilor am creat un Plan de acțiune pentru realizarea capacității operaționale (Readiness Action Plan – RAP), pentru a ne ajuta să dislocăm rapid forțe oriunde în cadrul Alianței, în cazul în care acestea sunt necesare. RAP a creat noi instituții, cum este cazul Unităților de Integrare a Forței NATO și Cartierul General al Diviziei Multinaționale din Sud-Est, ambele prezente aici, în România. Summitul din Țara Galilor a creat, de asemenea, Forța Comună de Reacție Foarte Rapidă, o forță lance ce cuprinde în jur de 5.000 de trupe ce pot fi dispuse în termen foarte scurt. Această forță alcătuiește o fracțiune din Forța de Reacție NATO, o forță de reacție rapidă de 30.000 de oameni, care se află în zonă din primii ani ai noului mileniu.
NATO le-a cerut, de asemenea, membrilor săi, să își îmbunătățească rezistența la războaiele hibride, informatice și cibernetice. Pentru apărarea cibernetică, această rezistență trebuie să se extindă dincolo de tărâmul apărării și să cuprindă infrastructura esențială, sistemele de stat și instituțiile economice. Pentru a contribui la aceste eforturi, NATO și-a stabilit Centrele de Excelență în statele baltice – unul pentru războiul cibernetic și un altul pentru comunicații strategice. Unii Aliați pot oferi, de asemenea, sprijin celor care întâmpină dificultăți. De fapt, România, care deține capacități cibernetice destul de bune, poate juca un rol cheie pentru a ajuta alți Aliați să își îmbunătățească sistemele de apărare cibernetică. Și, de fapt, România face în prezent acest lucru, coordonând Fondul de Sprijin Cibernetic al NATO pentru un Partener NATO, Ucraina.
NATO are, de asemenea, o secțiune de diplomație în cartierul său general, care le oferă jurnaliștilor multe oportunități de a afla ei înșiși care sunt problemele. De fapt, atât NATO, cât și Misiunea S.U.A. în NATO au adus jurnaliști la Deveselu, pentru ceremonia de tăiere a panglicii, chiar luna trecută. NATO a luat, de asemenea, măsuri, de a combate propaganda rusească, punând la dispoziție versiunea în limba rusă a variantei noastre a poveștii. Acest lucru nu ne ajută doar să comunicăm cu oamenii din Federația Rusă, ci, de asemenea, ne ajută în state precum Republica Moldova, în care un mare segment al populației nu vorbește decât limba rusă și, până acum, nu a auzit decât varianta rusă a poveștii.
Pentru a combate terorismul și pentru a asigura o stabilitate corespunzătoare în statele aflate sub amenințarea terorismului, ne menținem angajamentul față de misiunea continuă NATO, care nu este destinată luptei, de instruire, consiliere și sprijin în Afganistan. Forțele Naționale Afgane de Apărare și Securitate înregistrează progrese, dar au în continuare nevoie de susținerea noastră. Aliați precum România, care rămâne cea de-a treia trupă aliată ca mărime, ce contribuie la Misiunea de Sprijin Ferm, în afara Statelor Unite, înțeleg care sunt implicațiile și continuă să rămână pe poziții, în ciuda pericolelor implicate în această muncă, așa cum am văzut, în mod tragic, chiar în luna mai, prin moartea a doi soldați români.
În ceea ce privește Siria, până în prezent, NATO a decis să nu intervină militar, dar aceasta nu reprezintă o situație permanentă. NATO monitorizează foarte îndeaproape situația de pe solul sirian, din spațiul aerian și din mările din jurul Siriei. A stabilit un Grup Maritim Permanent pentru a ajuta la efectuarea de patrule în Marea Egee, pentru a nu permite traficul de persoane. Câteva dintre statele sale membre, de asemenea, își aduc contribuia individuală în lupta împotriva Statelor Islamice din Siria și din Irak. Din nou, inclusiv România.
NATO deține, de asemenea, un centru de Excelență pentru Apărarea împotriva Terorismului la Ankara. Coordonarea Turciei privind această problemă care, din păcate, cunoaște foarte bine terorismul așa cum este, după cum am văzut și ieri, a fost extrem de utilă tuturor Aliaților. Sunt, de asemenea, lucruri pe care fiecare dintre noi le putem face pentru a consolida rezistența și pentru a reduce riscul de terorism, inclusiv întreprinderea de măsuri pentru a reduce riscul de radicalizare din țara noastră, ajutând comunitățile marginalizate, supuse riscurilor, să se integreze și să identifice oportunități și, de asemenea, să distribuie informații în rândul Aliaților.
NATO oferă, de asemenea, protecție împotriva amenințărilor venite din partea statelor paria, iar în București nu trebuie decât să conduci vreo două sute de kilometri pentru dovezi referitoare la acest lucru. Mă refer, desigur, la punctul de apărare antirachetă de la Deveselu, care este acum funcțional. La Deveselu, Guvernul Statelor Unite a cheltuit aproape 800 de milioane USD pentru a instala sistemul de apărare antirachetă Aegis Ashore și infrastructura de susținere a acestuia. Acest sistem extinde gradul de acoperire a teritoriului european împotriva amenințărilor cu rachete balistice din afara zonei Euro-Atlantice. După construirea punctului Aegis Ashore în Polonia, capacitatea de apărare antirachetă a NATO va putea apăra întreaga Europă de amenințarea rachetelor balistice ce provin din afara zonei Euro-Atlantice.
Haideți să vedem acum ce trebuie făcut pentru a ne asigura că NATO își menține relevanța și succesul. În Europa, au fost voci care au susținut că Europa nu trebuie să își pună problema propriei apărări, pentru că Statele Unite cheltuie mai mulți bani pe securitate decât majoritatea celorlalte țări NATO combinate și se va afla întotdeauna aici pentru a proteja Europa. Aceasta nu este o gândire sănătoasă.
La finalul războiului rece, cheltuielile NATO s-au realizat într-o proporție de aproximativ 60-40. Statele Unite au plătit 60%, iar ceilalți membri ai Alianței au plătit 40%. Totuși, până în 2013, această proporție s-a modificat în 70-30; 70% a fost achitat de SUA. 30% de celelalte țări NATO. În acel an, 2013, doar trei dintre Aliații NATO cheltuiau 2% din PIB pentru apărare, o cifră care reprezintă de ceva vreme un reper pentru cheltuielile în domeniul apărării. Anumiți politicieni din Statele Unite și chiar și cetățenii americani au început să se întrebe de ce să plătească America pentru securitatea europeană, atât timp cât europenii par să refuze ei înșiși să facă acest lucru.
Lucrurile au început să se schimbe. La Summitul NATO din Țara Galilor, toți Aliații au fost de acord să ajungă, în decurs de 10 ani, să cheltuiască 2% din PIB pe apărare. Deși în prezent doar cinci state își îndeplinesc acest obiectiv, cel puțin 16 dintre cei 23 de Aliați rămași și-au crescut cheltuielile în domeniul apărării din acel moment. România a fost un astfel de exemplu, care și-a crescut investițiile în apărare de la 1,49% în 2015 în 1,75% în 2016 și va atinge cifra de 2% anul viitor. Acest angajament în ce privește achitarea cotei sale juste și suportarea poverii împreună cu alți aliați reprezintă o mărturie a angajamentului pe care și l-a luat România față de această Alianță.
Permiteți-mi să vă spun de ce au nevoie Statele Unite de NATO. Cheltuielile S.U.A. pentru apărare sunt de câteva ori mai mari decât cele ale concurenților noștri cei mai apropiați. De asemenea, ne-am consolidat capacități militare incredibile; pe anumite platforme militare, suntem cu câteva generații în fața adversarilor noștri. Și totuși, în lumea reală, provocările și amenințările cu care ne confruntăm noi sunt aceleași cu cele cu care vă confruntați dumneavoastră și credem cu tărie că Statele Unite sunt mai puternice dacă înfruntăm aceste provocări împreună, punând laolaltă cunoștințele, talentele și resursele noastre.
Mai mult, după cum spuneam înainte, NATO nu este doar o Alianță militară, ci o comunitate de valori și de principii comune. Atunci când ne confruntăm cu o situație ce pune la încercare securitatea, care amenință pacea și securitatea de pe plan internațional, libertățile și valorile noastre fundamentale, S.U.A. va apela la NATO.
Permiteți-mi să discut pe scurt despre angajamentul S.U.A. față de NATO și față de Securitatea europeană. Cu câțiva ani în urmă, poate ați auzit că se „retrăgea din Europa” pentru a se concentra asupra Pacificului și, deși era adevărat că am luat o decizie de a amplasa resurse suplimentare în Asia, măsura în care ne-am retras din Europa a fost puternic exagerată. Adevărul este că nu am plecat niciodată și, încă de la agresiunea Rusiei din Ucraina, ne-am sporit semnificativ prezența.
La scurt timp după începerea crizei din Ucraina, armata Statelor Unite a anunțat inițierea Operațiunii Atlantic Resolve. Aceasta a fost susținută de un angajament financiar de amploare al Congresului S.U.A., denumit Inițiativa de Reasigurare Europeană, sau ERI (European Reassurance Initiative). Împreună am avut obiectivul de a trimite mai multe trupe ale S.U.A. pe flancul estic în mod constant, prin rotație; de a consolida o infrastructură militară esențială pentru a susține prezența noastră sporită; și de a dezvolta capacitățile militare ale Aliaților noștri. Președintele Obama a recomandat de curând ca această inițiativă să fie sporită de patru ori.
S.U.A. își dorește să ajute armata României să își dezvolte capacitățile, pentru a deveni un Aliat mai interoperabil și mai capabil. Facem acest lucru în primul rând folosindu-ne de două vehicule: asistența pe probleme de securitate și angajamentele dintre forțele militare. În 2015, am investit peste 50 de milioane USD în programele noastre de sprijin al securității. În aceeași perioadă, am organizat peste 130 de „angajamente”, sau exerciții, sau antrenamente comune aici, în România. Am amplasat Seturile de Activități Europene – echipamente majore – pentru a ne ajuta forțele în cadrul acestei instruiri și am menținut câteva sute de membri ai Marinei Statelor Unite prin rotație, Forța rotativă de la Marea Neagră, în România, pentru a ajuta România și pe ceilalți Aliați și țările Partener NATO în dezvoltarea capacităților militare.
În prezent, toți Aliații se pregătesc pentru Summitul foarte important care se va desfășura luna viitoare la Varșovia. În cadrul acestui summit, sperăm să demonstrăm evoluția semnificativă în ce privește angajamentele pe care ni le-am asumat în Țara Galilor, inclusiv angajamentele noastre privind cheltuielile asociate apărării. NATO își va prezenta viziunea privind acțiunile sale de descurajare și de apărare din secolul XXI, cu referire la amenințările care provin nu doar dinspre est, ci din întregul spectru de pericole cu care ne confruntăm astăzi. Sunt încrezător că NATO va configura în mod transparent etapele pe care planifică să le continue, pentru a le oferi o reasigurare celor mai expuși aliați ai noștri. Ne vom continua eforturile de a aduce stabilitate în Afganistan prin Misiunea de Sprijin Ferm și încurajând donatorii să își reînnoiască susținerea financiară acordată forțelor de securitate ale Afganistanului. De asemenea, sperăm să declarăm capacitatea operațională inițială de la Deveselu și să transferăm comanda și controlul acesteia către NATO. În cele din urmă, demonstrăm că ușile NATO rămân deschise, prin invitația înaintată Republicii Muntenegru de a ni se alătura, pe măsură ce ne continuăm marșul către o Europă unitară, liberă și pașnică. Cel mai important aspect îl va reprezenta demonstrarea unității noastre.
Aș dori să închei cu un citat al Președintelui nostru. Președintele Obama a spus următoarele lucruri în 2009, care își păstrează valabilitatea și în prezent. „Națiunile noastre împărtășesc mai mult decât un angajament față de securitatea noastră comună – împărtășim un set de valori democratice comune. Iată de ce legătura dintre noi nu poate fi ruptă și de ce NATO este o alianță unică în istoria întregii lumi. Acum ne revine nouă misiunea de a lucra împreună, pentru a înfrunta pericolele acestui moment din istorie, agățându-ne de promisiunea sa.”
Vă mulțumesc pentru răbdare. Vă mulțumesc pentru atenție.
