REZUMAT

România este republică constituţională cu un sistem parlamentar democratic şi multipartit. Parlamentul bicameral este constituit din Senat şi Camera Deputaţilor, iar reprezentanţii din ambele camere sunt aleşi prin vot popular. În 2016, ţara a organizat alegeri parlamentare pe care observatorii le-au considerat în general libere şi corecte, lipsite de nereguli. În 2014, în ţară s-au organizat alegeri prezidenţiale în care observatorii electorali au constatat nereguli, inclusiv un număr insuficient de secţii de votare pentru comunitatea numeroasă din diasporă.

Autorităţile civile au menţinut eficient controlul asupra forţelor de securitate.

Printre problemele de drepturile omului s-au numărat corupţia endemică din rândul oficialităţilor şi violenţa poliţiei asupra romilor.

Sistemul judiciar a luat măsuri pentru urmărirea penală şi pedepsirea oficialităţilor care au comis abuzuri, însă autorităţile au tergiversat procesele care au implicat presupuse abuzuri ale poliţiei. Drept urmare, multe dintre cazuri s-au încheiat cu achitări.

Secţiunea 1: Respectarea integrităţii persoanei, inclusiv dreptul de a nu fi supusă la:

a. Privare arbitrară de viaţă şi alte cazuri de ucidere ilegală sau motivată politic

Nu s-au semnalat cazuri de ucidere arbitrară sau ilegală a unei persoane de către autorităţi sau agenţii acestora.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER) a fost autorizat să depună plângeri penale referitoare la presupuse crime din epoca comunistă. Pe 25 iunie, IICMER a a înaintat un denunţ către Parchetul General cu privire la presupusele tratamente inumane aplicate în perioada 1980-1989 la Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret, care a dus la 340 de decese.

În mai 2017 a început procesul foştilor ofiţeri de Securitate din era comunistă Marin Pârvulescu, Vasile Hodiş şi Tudor Postelnicu, acuzaţi de crime împotriva umanităţii la Curtea de Apel Bucureşti. Aceştia au fost acuzaţi în cazul decesului dizidentului Gheorghe Ursu, arestat şi se pare bătut până la moarte de anchetatori şi colegii de celulă în 1985. În luna septembrie, cazul se afla la Curtea de Apel Bucureşti.

În 2016, Parchetul Militar i-a pus sub urmărire penală pe fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul prim-ministru Petre Roman, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu şi fostul director al Serviciului Român de Informaţii Virgil Măgureanu pentru crime împotriva umanităţii. Aceştia au fost acuzaţi de implicare în mineriadele din 1990, când mii de mineri au fost aduşi la Bucureşti pentru a-i ataca pe demonstranţii care se opuneau guvernării Iliescu. Conform numerelor oficiale, actele de violenţă au dus la sute de răniţi, arestări ilegale şi patru decese. Presa estimează că numărul răniţilor şi al deceselor a fost mult mai mare. În luna septembrie, cazul se afla la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

b. Dispariţii

Nu s-au semnalat cazuri de dispariţii sau răpiri motivate politic.

c. Tortura şi alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante

Constituţia şi legislaţia interzic astfel de practici; totuşi, ONG-uri şi mass-media au semnalat cazuri de maltratare şi abuzuri asupra deţinuţilor, persoanelor cercetate în stare de arest, romilor şi altor persoane vulnerabile, inclusiv persoane fără adăpost, femei, lucrători sexuali şi consumatori de droguri, în primul rând prin uz excesiv de forţă, inclusiv bătăi. Într-unul dintre cazuri, conform jurnaliştilor, în septembrie, patru agenţi ai Poliţiei Sector 3 au folosit forţă excesivă împotriva a doi adolescenţi romi prinşi pescuind într-un parc public. În luna septembrie, cazul era anchetat de către o comisie disciplinară a poliţiei.

În luna februarie, procurorii din Sectorul 5 al Bucureştiului au deschis un caz împotriva a 15 angajaţi şi a directorului Spitalului Penitenciarului Rahova care ar fi bătut mai mulţi deţinuţi în perioada 2015-2018 şi ar fi falsificat certificatele medicale pentru a muşamaliza abuzurile. În luna octombrie, ancheta în cazul celor 16 inculpaţi şi şapte suspecţi era în desfăşurare.

ONG-ul Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii a declarat că 43 de cazuri de brutalitate a poliţiei împotriva romilor petrecute în ultimii 12 ani, nu s-au soldat cu condamnări la nivel naţional, adesea deoarece procurorii nu au înaintat cazurile instanţei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis într-un număr de cazuri că sistemul judiciar nu a reuşit să ofere un rezultat echitabil în cazurile de brutalitate a poliţiei, în special asupra romilor, şi în cazuri care au implicat abuzuri la spitalele de psihiatrie. În medie, termenul de soluţionare a cazurilor de presupuse abuzuri ale poliţiei asupra romilor a fost de aproape patru ani.

În 2015, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comisia Helsinki (APADOR-CH) a semnalat că romii din satul Racoş, judeţul Braşov s-au plâns că poliţia i-a terorizat şi i-a bătut în mod repetat în cei trei ani anteriori. Se presupune că Parchetul Braşov a gestionat inadecvat plângerile acestora. În plus, conform relatărilor, patru bărbaţi au bătut un activist civic care îi învăţa pe membrii comunităţii cum să depună plângeri. Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a trimis în judecată mai mulţi acuzaţi, inclusiv pe şeful de post de la Racoş, pentru incitarea altor persoane la lovirea victimelor şi pentru alte acte de violenţă împotriva activistului civic. În septembrie 2017 şi iulie 2018, Judecătoria Rupea i-a condamnat pe acuzaţi la închisoare şi amenzi penale pentru agresiune.

Conform Organizaţiei Naţiunilor Unite, în două cazuri de acuzaţii de exploatare sexuală şi abuz formulate împotriva personalului român de menţinere a păcii semnalate în 2017 se aştepta o decizie. Ambele cazuri implică observatori militari dislocaţi în Republica Democratică Congo ca parte a Misiunii ONU de Stabilizare. Unul dintre cazuri a implicat acuzaţii de abuz sexual (viol) al unui minor. Persoana acuzată a fost repatriată de către Organizaţia Naţiunilor Unite. Celălalt caz implica acuzaţii de exploatare sexuală (întreţinerea de relaţii sexuale în schimbul altor bunuri). Anchetele desfăşurate de autorităţile române erau încă în desfăşurare.

Condiţiile din închisori şi centrele de detenţie

Condiţiile din închisori au continuat să fie dure şi sub standardele internaţionale. Abuzurile asupra deţinuţilor, de către autorităţi sau alţi deţinuţi au fost în continuare o problemă.

Condiţii fizice: Conform statisticilor oficiale, suprapopularea a reprezentat o problemă, în special în acele penitenciare în care nu s-a respectat suprafaţa standard de 4 m² per deţinut, stabilită de Consiliul Europei. Condiţiile în sistemul de penitenciare au rămas în general precare, iar observatorii au menţionat insuficientele investiţii în reparaţii şi modernizare. Conform Ministerului Afacerilor Externe, bărbaţii şi femeile, minorii şi adulţii, persoanele reţinute şi persoanele condamnate nu erau ţinute împreună.

Conform presei, ONG-urilor şi rapoartelor Avocatului Poporului, gardienii au agresat deţinuţii şi, în unele cazuri, deţinuţii au agresat şi abuzat alţi deţinuţi. În septembrie, se depuseseră 74 de plângeri împotriva personalului penitenciarelor la Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP) pentru abuzuri şi încălcări ale drepturilor deţinuţilor, acte de corupţie, ameninţări, neîndeplinirea sarcinilor profesionale, maltratare şi comportament inadecvat. Nu au existat date statistice referitoare la numărul de plângeri trimise de către ANP sau de deţinuţi procurorilor.

Un număr de închisori au oferit îngrijire medicală insuficientă, mâncare de proastă calitate şi, în unele cazuri, în cantitate insuficientă. În unele închisori, nu au existat încălzire şi ventilaţie adecvate. Persoanele cu tulburări psihice nu au beneficiat de suficientă îngrijire şi au fost frecvent izolate de către alţi deţinuţi. APADOR-CH a declarat că numărul real de persoane cu probleme de sănătate mintală a fost de trei ori mai mare decât numărul de deţinuţi care au beneficiat de tratament pentru boli mintale.

APADOR-CH a declarat că cele mai multe spaţii destinate arestului preventiv oferă condiţii inadecvate, în special igienă precară şi suprapopulare. În dese cazuri, acestea erau plasate în subsolul clădirilor, fără lumină naturală şi instalaţii sanitare. În unele spaţii destinate arestului preventiv şi în unele închisori, nu exista posibilitatea organizării de întâlniri confidenţiale între deţinuţi şi rudele sau avocaţii lor. APADOR-CH a criticat de asemenea lipsa tratamentului adecvat cu substanţe de substituţie pentru foştii dependenţi de droguri şi lipsa măsurilor de prevenţie a hepatitei şi infectării cu HIV.

În aprilie 2017, CEDO a emis o hotărâre pilot referitoare la condiţiile din închisori şi centrele de detenţie din ţară. Instanţa analizase anterior peste 150 de plângeri referitoare la suprapopulare şi condiţii precare în închisori şi spaţiile destinate arestului preventiv. Instanţa a decis că situaţia petenţilor este parte a unui tipar general de funcţionare structurală defectoasă a sistemului.

Administrație: Nu întotdeauna acuzaţiile credibile de condiţii inumane au fost anchetate de autorităţi independente.

Monitorizare independentă: guvernul a permis efectuarea de vizite de monitorizare de către observatori independenţi pe probleme de drepturile omului, astfel de vizite având loc în decursul anului. Avocatul Poporului a vizitat de asemenea închisori ca parte a responsabilităţii sale de a monitoriza spaţiile de detenţie.

Îmbunătăţiri: Legea prevede reducerea pedepselor persoanelor deţinute în condiţii inadecvate. Conform prevederilor legale, pentru fiecare 30 de zile petrecute de un deţinut în condiţii improprii din 2012 până în prezent, pedeapsa lui/a ei se reduce cu şase zile. Condiţii improprii sunt cele care nu respectă standardele impuse de Consiliul Europei sau alte condiţii definite de lege, inclusiv nerespectarea suprafaţei standard de 4 m² per deţinut, umiditate sau igrasia zidurilor şi lipsa toaletelor private. Între octombrie 2017 şi iunie 2018, au fost eliberaţi 10.957 de deţinuţi pe baza prevederilor acestei legi.

d. Arestul sau detenţia arbitrară

Constituţia şi legislaţia interzic arestul şi detenţia arbitrare, iar guvernul a respectat, în general, aceste interdicţii. Legea prevede dreptul oricărei persoane de a contesta legalitatea detenţiei.

ROLUL APARATULUI DE POLIŢIE ŞI SECURITATE

Ministerul Afacerilor Interne are în subordine Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR), jandarmeria, poliţia de frontieră, Direcţia Generală de Protecţie Internă (DGPI) şi Direcţia Generală Anticorupţie. DGPI are responsabilităţi de culegere de informaţii, contraspionaj şi prevenire şi combatere a vulnerabilităţilor şi riscurilor care ar putea perturba grav ordinea publică sau afecta operaţiunile Ministerului Afacerilor Interne. Directorul General al DGPI este numit de prim-ministru. Serviciul Român de Informaţii (SRI), serviciul naţional de securitate, anchetează problemele legate de terorism şi ameninţările la adresa securităţii naţionale. Directorul SRI este numit de Parlament, la propunerea preşedintelui ţării.

Autorităţile civile au menţinut un control eficient asupra SRI şi a agenţiilor de securitate subordonate Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul nu a avut mecanisme eficiente de anchetare şi pedepsire a abuzurilor iar impunitatea a reprezentat o problemă.

Peste 770 de persoane au depus plângeri penale privind incidente violente petrecute în timpul unui protest pe 10 august, când jandarmeria ar fi folosit forţă excesivă împotriva protestatarilor paşnici. Pe 19 august, Ministrul Afacerilor Interne a anunţat că raportul ministerului referitor la protest a fost secretizat. Pe 25 septembrie, Parchetul General a declarat că desecretizarea documentelor este necesară pentru ca părţile, suspecţii şi avocaţii să aibă acces la ele. Raportul nu fusese desecretizat până în luna noiembrie.

Frecvent în cazuri de acuzaţii de bătaie sau alte tratamente crude, inumane sau degradante, poliţiştii implicaţi au fost exoneraţi. O percepţie larg răspândită de corupţie a poliţiştilor a contribuit la lipsa de respect a cetăţenilor faţă de poliţie. Salariile mici au contribuit de asemenea la susceptibilitatea reprezentanţilor instituţiilor de aplicare a legii la mită. Autorităţile au deferit cazurile de corupţie la nivel înalt Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

PROCEDURILE DE ARESTARE ŞI TRATAMENTUL DEŢINUŢILOR

Prin lege, doar judecătorii pot emite mandate de arestare şi percheziţie, iar guvernul a respectat în general această prevedere în practică. Autorităţile au obligaţia, la momentul arestării, să îi informeze pe cei reținuți ce acuzaţii li se aduc şi ce drepturi legale au, inclusiv că au dreptul de a nu spune nimic şi că au dreptul la un avocat. Poliţia trebuie să le explice celor reţinuţi ce drepturi au în limba pe care aceştia o înţeleg, înainte de le lua o declaraţie şi trebuie să aducă persoanele reţinute în faţa unei instanţe în termen de 24 de ore de la arestare. Deşi în general, autorităţile au respectat aceste prevederi în practică, pe parcursul anului s-au semnalat unele abuzuri. În aşteptarea procesului, dacă presupusul autor al infracţiunii nu prezintă niciun pericol pentru desfăşurarea procesului, nu există îngrijorări că ar putea fugi sau comite o altă infracţiune şi cazul nu prezintă o „suspiciune rezonabilă” că persoana a comis infracţiunea, presupusul autor rămâne în libertate pe perioada desfăşurării anchetei. În funcţie de circumstanţele cazului, legea permite arest la domiciliu şi anchetă sub supraveghere judiciară, ceea ce înseamnă că acuzatul trebuie să păstreze regulat contactul cu instituţiile de aplicare a legii. Există, de asemenea, un sistem de eliberare pe cauţiune dar a fost rar folosit în practică. Deţinuţii au dreptul la asistenţă juridică şi, în cele mai multe cazuri, aceştia au avut acces rapid la asistenţă juridică oferită de un avocat ales de ei. Autorităţile au furnizat deţinuţilor cu o situaţie materială precară asistenţă juridică din oficiu. În momentul arestării, ofiţerul de poliţie trebuie să îl contacteze pe avocatul persoanei reţinute sau baroul local pentru a solicita un avocat. Persoana reţinută are dreptul la o întâlnire privată cu avocatul înainte de prima audiere. Avocatul poate fi prezent în timpul audierii sau al interogatoriului.

Legea permite poliţiei să conducă la secţie, fără mandat de arestare, orice persoană care pune în pericol alte persoane sau liniştea publică. Au existat acuzaţii că poliţia foloseşte adeseori această prevedere pentru a reţine persoane timp de până la 24 de ore. Persoanele nefiind oficial reţinute sau arestate, autorităţile au considerat că dreptul la asistenţă juridică nu se aplică în acest caz. APADOR-CH a criticat această prevedere, susţinând că permite abuzuri.

Arestare preventivă: Un judecător poate emite un mandat de arestare preventivă pe o perioadă de până la 30 de zile. Deşi instanţa poate prelungi aceste termene cu câte 30 de zile, perioada de arestare preventivă nu poate depăşi 180 de zile. Conform legii, instanţele judecătoreşti şi procurorii pot fi traşi la răspundere de către acuzaţi pentru măsuri nejustificate, ilegale sau abuzive.

e. Lipsa unui proces public echitabil

A existat în continuare personal, spaţiu şi echipament insuficient pentru a permite sistemului judiciar să funcţioneze rapid şi eficient, ceea ce a dus la procese excesiv de lungi.

Constituţia prevede un sistem judiciar independent. Consiliul Superior al Magistraturii este este organul de administrare judiciară a ţării şi are responsabilitatea de a proteja independenţa judiciară. În general, acesta a continuat să desfașoare o activitate transparentă şi a acţionat pentru suspendarea judecătorilor şi procurorilor suspectaţi de încălcarea legii. Cu toate acestea, s-au semnalat cazuri în care Inspecţia Judiciară, o structură disciplinară autonomă din cadrul Consiliului, a fost supusă unei influenţe police crescânde şi a fost folosită ocazional pentru a-i ancheta pe magistraţii care încep urmărirea penală sau emit hotărâri împotriva demnitarilor membri sau aliaţi ai coaliţiei de guvernare.

În general, guvernul a respectat independenţa şi imparţialitatea sistemului judiciar, însă numărul de mesaje politice îndreptate împotriva instanţelor, procurorilor şi judecătorilor a crescut. Unii procurori şi judecători s-au plâns Consiliului că presa şi declaraţiile politicienilor le-au afectat reputaţia profesională. Consiliul a stabilit că declaraţiile publice ale unor politicieni au încălcat independenţa judiciară.

PROCEDURILE DE JUDECATĂ

Constituţia şi legislaţia prevăd dreptul la un proces echitabil, iar sistemul judiciar independent a aplicat acest drept în general.

Conform legii, inculpaţii au dreptul la prezumţia de nevinovăţie, au dreptul de a fi informaţi imediat şi în detaliu cu privire la acuzaţiile care li se aduc şi au dreptul la servicii de interpretariat gratuite dacă este nevoie din momentul acuzării până la epuizarea căilor de atac. Procesele trebuie să se desfăşoare cu celeritate, însă în multe cazuri au apărut întârzieri cauzate de numărul mare de cazuri sau de inconsecvenţele procedurale. Inculpaţii au dreptul de a fi prezenţi la proces. Legea prevede dreptul la asistenţă juridică şi dreptul de a consulta un avocat în timp util. Legea prevede că guvernul trebuie să pună la dispoziţie un avocat pentru minorii implicaţi în cazuri penale; Ministerul Justiţiei a plătit barourile de avocaţi pentru ca acestea să pună la dispoziţie avocaţi clienţilor cu situaţie materială precară. Inculpaţii pot confrunta sau interoga martorii părţii adverse (cu excepţia cazului în care martorii sunt agenţi sub acoperire), pot aduce martori şi probe în favoarea lor. În general, legea oferă inculpaţilor şi avocaţilor lor dreptul de a consulta şi vedea dosarele de caz, însă procurorii pot limita accesul la probe în cazuri care implică drepturile victimei sau securitatea naţională. Atât procurorii, cât şi inculpaţii, au dreptul la recurs. Inculpaţii nu pot fi constrânşi să depună mărturie contra lor înșiși, dar au dreptul legal de a se abţine de la declaraţii. Procurorii pot folosi orice declaraţii ale inculpaţilor împotriva lor în instanţă.

Legea permite arestul la domiciliu cu utilizarea dispozitivelor de monitorizare electronică, însă guvernul nu a procurat astfel de dispozitive, iar arestarea la domiciliu a persoanelor s-a făcut fără ele. Un judecător poate reţine o persoană pentru o perioadă de până la cinci ani în cursul unui proces, perioadă redusă din sentinţă dacă persoana este condamnată la închisoare.

PRIZONIERII ŞI DEŢINUŢII POLITICI

Nu au existat informaţii referitoare la existenţa prizonierilor sau a deţinuţilor politici.

PROCEDURI ŞI REMEDII JURIDICE CIVILE

Instanţele civile sunt independente şi funcţionează în fiecare jurisdicţie din ţară. Persoanele fizice și juridice pot solicita reparaţii administrative şi judiciare pentru încălcarea drepturilor omului de către agenţiile guvernamentale. Reclamanţii pot contesta hotărâri judecătoreşti nefavorabile privind încălcări ale drepturilor omului de către stat la CEDO după epuizarea tuturor soluţiilor de apel în instanţele din ţară.

Circa 80% dintre cazurile din instanţă reprezentau acţiuni civile. Numărul de dosare era distribuit inegal, ceea ce ducea la o eficienţă extrem de diferită în diverse regiuni. Lipsa jurisprudenţei şi a unui sistem de administrare eficientă a cazurilor a contribuit un număr mare de apeluri şi procese îndelungate. În unele cazuri, reclamanţii au întâmpinat dificultăţi în aplicarea verdictelor civile pentru că procedurile de punere în aplicare a ordinelor judecătoreşti au fost greoaie şi trenante.

RETROCEDAREA PROPRIETĂŢILOR

Conform Autorităţii Naţionale pentru Retrocedarea Proprietăţilor (ANRP), comunitatea evreiască este îndreptăţită să primească compensaţii pentru clădirile şi terenurile care au aparţinut cultului iudaic sau entităţilor juridice ale comunităţii evreieşti care au fost confiscate între 6 septembrie 1940 şi 22 decembrie 1989. Persoanele fizice au dreptul la compensaţii doar pentru pentru proprietăţile fizice confiscate între 1945 şi 1989. Statul are legi şi/sau mecanisme dedicate solicitărilor de retrocedare a proprietăţilor confiscate în perioada Holocaustului, iar ONG-urile şi grupurile de susţinere au raportat unele progrese în soluţionarea acestor solicitări.

Legea referitoare la retrocedarea proprietăţilor confiscate de fostele regimuri comunist şi fascist include un sistem bazat pe „puncte” pentru acordarea de compensaţii solicitanţilor în cazul cărora retrocedarea proprietăţii iniţiale nu este posibilă. Solicitanţii pot folosi punctele la licitaţiile pentru proprietăţi de stat sau le pot transforma în bani. Obiectivul Parlamentului a fost ca această lege să urgenteze retrocedările, însă autorităţile locale au blocat retrocedările de terenuri prin neefectuarea unei inventarieri a acestora, solicitată de lege. Guvernul a extins de două ori termenul limită de finalizare a inventarierii.

Au existat numeroase dispute asupra bisericilor şi proprietăţilor pe care Biserica Ortodoxă Română nu le-a retrocedat Bisericii Greco-Catolice, în ciuda hotărârilor judecătoreşti în acest sens. Guvernul nu a luat măsuri concrete pentru a retroceda bisericile greco-catolice confiscate de conducerea comunistă după al Doilea Război Mondial. Au existat în continuare mari întârzieri în procesarea cererilor legate de proprietăţile aparţinând minorităţilor naţionale. Conform legii, există prezumţia transferului abuziv care se aplică retrocedării proprietăţilor private, dar nu şi proprietăţilor aparţinând comunităţilor sau cultelor. În multe cazuri, documentele care atestau transferul abuziv al acestor proprietăţi către stat nu mai existau. Minorităţile religioase şi naţionale nu au dreptul la compensaţii pentru clădirile naţionalizate care au fost demolate.

Asociaţiile foştilor proprietari au declarat că sistemul de compensare bazat pe puncte este ineficient şi au criticat legea retrocedării pentru incapacitatea de soluţionare corectă a cazurilor, precum şi pentru întârzierile mari şi corupţie. Deşi ritmul de soluţionare la nivel administrativ a cazurilor de retrocedare a crescut, numărul de proprietăţi retrocedate care implicau biserici sau minorităţile naţionale a fost disproporţionat de scăzut. Până în luna septembrie, guvernul aprobase retrocedarea a 14 proprietăţi cultelor, aprobase compensaţii în 28 de cazuri şi respinsese alte 376 de solicitări. În 111 cazuri, solicitanţii şi-au respins cererile, le-au redirecţionat sau le-au ataşat la alte dosare. Numărul de cazuri soluţionate în fiecare an a rămas relativ constant în ultimii trei ani (1.300 în medie), însă numărul deciziilor favorabile a rămas extrem de redus. Comunităţile religioase care au contestat aceste decizii au trebuit să apeleze în continuare la instanţe, cu costuri suplimentare. În luna septembrie, se aştepta soluţionarea a 6.617 cereri de restituire depuse de culte.

Conform susţinătorilor comunităţii evreieşti din România, dispariţia unor întregi depozite de documente, combinată cu accesul limitat la alte arhive, a împiedicat comunitatea evreiască să depună anumite cereri înainte de termenul legal. ANRP a respins în cursul procedurii sale administrative majoritatea cererilor de retrocedare privind foste proprietăţi comunitare evreieşti. Fundaţia Caritatea, înfiinţată de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor (WJRO) pentru formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobiliare comunitare, a semnalat faptul că a contestat aceste hotărâri nefavorabile ale ANRP în instanţă. WJRO a semnalat de asemenea că retrocedarea proprietăţilor evreieşti private în cazul cărora nu există urmaşi nu s-a realizat şi că nu se fac suficiente cercetări referitoare la proprietăţile care au aparţinut evreilor victime ale Holocaustului.

f. Amestecul arbitrar în viaţa privată, familie, locuinţă sau corespondenţă

Deşi Constituţia şi legislaţia interzic astfel de acţiuni, ONG-uri, politicieni şi jurnalişti au lansat acuzaţii că autorităţile au încălcat aceste interdicţii.

În luna septembrie, un consilier al prim-ministrului a publicat pe pagina sa de Facebook un document oficial pretins a fi diagnosticul unui cunoscut protestatar anti-guvern.

Secţiunea 2. Respectarea libertăţilor civile, incluzând:

a. Libertatea de exprimare, inclusiv libertatea presei

Constituţia asigură libertatea de exprimare, inclusiv a presei, iar guvernul a respectat parţial acest drept. Organizaţii independente precum Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei, Freedom House şi Centrul pentru Jurnalism Independent au constatat politizarea excesivă a presei, mecanisme de finanţare viciate şi politici editoriale subordonate intereselor proprietarilor.

Libertatea de exprimare: legea interzice negarea Holocaustului şi promovarea sau utilizarea de simboluri fasciste, rasiste şi xenofobe sau ideologii legionare, cea din urmă reprezentând mişcarea naţionalistă, extremistă, antisemită din perioada interbelică ce s-a numărat printre autorii Holocaustului în ţară.

Presa şi libertatea presei: Deşi mass-media independentă a fost activă şi a exprimat o varietate de opinii fără restricţii evidente, politicieni şi persoane apropiate diferiţilor politicieni sau grupuri politice au deţinut sau au controlat indirect numeroase instituţii de presă naţionale şi locale. Ştirile şi tonul editorial al acestor instituţii au reflectat în mod frecvent vederile proprietarilor şi au îndreptat criticile către oponenţii politici şi alte organizaţii de presă.

Demonstraţiile în masă de la Bucureşti, de pe 10 august, au criticat energic rezultatele guvernului privind limitarea corupţiei. Conform grupurilor de control şi rapoartelor independente, presa pro-guvern a jucat un rol vital în răspândirea dezinformării în timpul demonstraţiilor. Reprezentanţi ai partidului de guvernământ au susţinut că protestele de pe 10 august au fost sponsorizate din străinătate şi menite să fie o lovitură de stat. Aceştia nu au prezentat nicio dovadă în susţinerea afirmaţiilor.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) au evitat sancţionarea comportamentului neprofesionist şi neetic al instituţiilor de presă controlate de oameni de afaceri şi politicieni cu legături cu partidul de guvernământ, deşi au sancţionat reporterii care au criticat guvernul. De exemplu, în luna ianuarie, CNCD i-a amendat atât pe analistul Republica, Cristian Tudor Popescu, cât şi pe cel al Realitatea TV, Cosmin Prelipceanu cu câte 1.000 RON (250 de dolari) pentru criticarea coafurii nou-numitului prim-ministru şi pentru refuzul de a-şi retrage afirmaţiile. Pe 19 iunie, Curtea de Apel Bucureşti a anulat decizia CNCD pe motiv că încalcă libertatea de exprimare.

În cursul anului, instituţii media, prezentatori şi comentatori controlaţi de proprietari cu legături cu guvernul şi partidele de guvernământ au criticat instituţiile de presă ale căror materiale criticau partidele de guvernământ şi măsurile legislative propuse de acestea de limitare a puterilor magistraţilor.

Violenţă şi hărţuire: Peste 20 de ONG-uri civice şi de drepturile omului au condamnat folosirea de către jandarmerie a violenţei împotriva protestatarilor paşnici, pe 20 iunie, inclusiv reţinerea unui reporter german.

Pe 10 august, cel puţin 15 jurnalişti au fost atacaţi fizic, verbal sau cu gaze lacrimogene de către jandarmi în timp ce monitorizau un protest major împotriva guvernului şi a corupţiei, desfăşurat la Bucureşti, conform Active Watch, Reporteri fără frontiere, Comisia Helsinki pentru Drepturile Omului şi Federaţiilor Internaţională şi Europeană ale Jurnaliştilor. Conform ONG-urilor, relatărilor presei şi mărturiilor, printre jurnaliştii agresaţi de către jandarmi s-au numărat Robert Mihăilescu (Hotnews.ro), Cristian Ştefănescu (Deutsche Welle), Vlad Ursulean (Casa Jurnalistului), Ioana Moldovan (Documentaria.ro), Silviu Matei (Agerpres), Cristian Popa şi Cristi Ban (Digi 24), precum şi Robert Reinprecht şi Ernst Gelegs (televiziunea publică austriacă).

Pe 8 noiembrie, invocând legislaţia privind confidenţialitatea, Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPCP) a solicitat grupului de investigaţii de presă Rise Project să dezvăluie sursele de informaţii folosite pentru articolele publicate în cazurile de suspiciune de fraudă şi corupţie din bani publici. Articolele reporterilor se refereau la TelDrum, o companie cu sediul în judeţul Teleorman, apartent cu legături cu Preşedintele Camerei Deputaţilor, care este totodată preşedintele partidului de guvernământ, PSD. ANSPCP a ameninţat grupul de jurnalişti cu o amendă fără precedent de 20 de milioane de euro (23 milioane de dolari) dacă nu oferă acces la baza lor de date şi la investigaţiile aflate în desfăşurare. A fost al doilea an consecutiv când Rise Project a fost hărţuit de agenţii guvernamentale după demararea de investigaţii amănunţite cu privire la bunurile preşedintelui partidului de guvernământ şi ale familiei sale.

Legile referitoare la calomnie/defăimare: pe 13 mai, Preşedintele Camerei Deputaţilor Liviu Dragnea a anunţat că a solicitat autorităţilor să-l ancheteze pe reporterul G4Media.ro Dan Tăpălagă, susţinând că acesta a făcut public un memorandum secret cu privire la posibila mutare a ambasadei ţării la Ierusalim. G4Media a reuşit să arate că relatarea se baza pe surse deschise.

Primarul oraşului Voluntari Florentin Pandele a dat în judecată publicaţia PressOne.ro după ce aceasta a dezvăluit dovezi academice că Florentin Pandele şi zeci de alţi demnitari şi-au plagiat tezele de doctorat, ulterior universitatea care i-a acordat doctoratul retrăgând titlul. Pandele solicita daune în valoare de 300.000 de euro (339.000 de dolari) pentru defăimare. Pe 20 noiembrie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a retrimis cazul Curţii de Apel, hotărând că anterioara respingere a celui de-al doilea apel al lui Pandele de către aceasta este „neconvingătoare”. După o nouă hotărâre a instanţei de apel, cazul s-ar putea întoarce la Înalta Curte pentru o hotărâre definitivă.

LIBERTATEA PE INTERNET

Guvernul nu a restricţionat sau întrerupt sistematic accesul la internet şi nu a cenzurat conţinutul din mediul electronic; nu au existat informaţii credibile că guvernul a monitorizat fără autorizare legală comunicaţiile private în mediul electronic. Conform statisticilor Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor, 64% din populaţia ţării utiliza internetul în 2017.

În luna ianuarie, instituţiile de presă au semnalat că poliţia a deschis două anchete penale împotriva unor persoane din Timişoara acuzate de „instigare” la revoltă în mesaje publicate pe Facebook cu privire la protestele antiguvernamentale din decembrie 2017. ONG-ul pentru drepturile omului Societatea Timişoara a declarat că acţiunile poliţiei aveau drept scop intimidarea protestatarilor care se mobilizau pentru democraţie.

Pe 19 iulie, presa şi ONG-urile au criticat Inspecţia Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru începerea anchetării disciplinare a procurorului Alexandra Lăncrănjan pentru o postare de Facebook ce explica legislaţia europeană privind abuzul în serviciu.

Securitate naţională: pe 26 iunie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a hotărât că arestarea jurnalistului Marian Gîrleanu în 2006 a fost o măsură disproporţionată şi a afectat dreptul de liberă exprimare al acestuia. Instanţa a dispus plata a 4.500 de euro (5.180 de dolari) jurnalistului şi 3.695 euro (4.250 de dolari) avocatului acestuia. Gîrleanu a fost arestat şi amendat în 2006 pentru împărtăşirea de informaţii militare secrete fără a le publica. La momentul respectiv Gîrleanu lucra pentru cotidianul România liberă, realizând anchete ale forţelor armate şi poliţiei.

LIBERTATEA ACADEMICĂ ŞI EVENIMENTELE CULTURALE

Instituţii de presă şi ONG-uri au acuzat Ateneul Popular Vrancea, loc de desfăşurare de evenimente culturale sponsorizat de Municipiul Focşani, că a anulat o conferinţă pe tema emancipării femeilor şi egalităţii de gen, planificată să aibă loc în luna februarie, şi organizată de elevi de liceu, pentru că unul dintre conferenţiari era transsexual. Baroul Vrancea, un consilier judeţean, Inspectoratul Şcolar Vrancea, Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” şi Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei au intervenit pentru blocarea conferinţei şi au încercat să-i convingă pe organizatori să o anuleze. Într-o declaraţie de presă, directorul Ateneului a spus: „Noi suntem o instituție serioasă, o instituție publică, eu nu admit în Ateneu să se discute despre homosexualitate, despre lesbianism, despre transgeender.” Conferinţa a avut loc în cele din urmă în alt spaţiu.

b. Libertatea de întrunire şi asociere paşnice

Constituţia şi legislaţia prevăd libertatea de întrunire, dar guvernul a restricţionat ocazional libertatea de întrunire paşnică.

LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE PAŞNICĂ

Constituţia prevede libertatea de întrunire paşnică, iar guvernul a respectat parţial acest drept în practică. Legea stipulează că cetăţenii neînarmaţi se pot întruni în mod paşnic, dar prevede că întrunirile nu trebuie să împiedice desfăşurarea altor activităţi economice sau sociale şi nu pot avea loc în apropierea unor centre cum ar fi spitale, aeroporturi sau unităţi militare. În majoritatea cazurilor, organizatorii întrunirilor publice trebuie să ceară permisiunea primăriei localităţii unde va avea loc întrunirea, în scris, cu trei zile înainte.

Pe 15 octombrie, Curtea Supremă a hotărât că întrunirile publice, inclusiv protestele, trebuie anunţate în avans atunci când urmează să aibă loc în pieţe, spaţii publice sau în vecinătatea unor instituţii „de interes public sau privat”. Hotărârea este obligatorie. Activiştii s-au opus acestor restricţii, declarând că prin anunţarea protestelor, aceia care ies în stradă vor fi obligaţi să-şi asume responsabilitatea nu doar pentru ei, ci şi pentru grupuri mai mari sau pentru instigatori la violenţă care ar putea fi aduşi acolo pentru a compromite protestele paşnice împotriva corupţiei. Organizaţiile civice au avertizat de asemenea că în Bucureşti, autorităţile au oferit pe perioade mai lungi spaţii publice ONG-urilor fără activitate doar ca pretext pentru a refuza acordarea de permise pentru proteste organizaţiilor legitime.

Pe 10 august, un protest major desfăşurat în Piaţa Victoriei din Bucureşti a atras aproximativ 100.000 de protestatari. Conform Ministerului Afacerilor Interne, câteva sute de persoane ar fi încercat să se apropie de clădirea guvernului şi au aruncat cu obiecte în jandarmi. Presa şi grupurile civice au semnalat că numărul de protestatari violenţi a fost mult mai mic, de doar câteva zeci de persoane. Jandarmii au folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă neselectiv, rănind protestatari paşnici, unii dintre aceştia copii sau persoane în vârstă. Au fost răniţi şi mulţi spectatori. ONG-uri, observatori şi jurnalişti au menţionat că jandarmii au lansat gaze lacrimogene în zone adiacente pieţei, împotriva unor persoane care nu reprezentau o ameninţare. Dată fiind mulţimea, protestatarii nu au avut posibilitatea de a se dispersa atunci când jandarmii au început să utilizeze grenadele cu gaze lacrimogene. Jandarmii au folosit de asemenea violenţa împotriva unor protestatari care au părăsit protestul şi se aflau pe străzi adiacente. Numeroase relatări ale televiziunilor au prezentat jandarmi lovind cu pumnii, picioarele sau bastoanele protestatari paşnici. Mai mulţi protestatari au suferit răni cauzate de şrapnelul rezultat în urma exploziei recipientelor de gaze lacrimogene.

Conform Ministerului Afacerilor Interne, 452 de persoane au necesitat îngrijiri medicale în timpul protestului, inclusiv 33 de jandarmi; 70 de persoane au fost duse la spital, inclusiv 14 jandarmi. Mai mulţi protestatari au suferit răni cauzate de şrapnelul rezultat din explozia recipientelor de gaze lacrimogene.

Sute de protestatari au semnalat după protest efecte secundare produse de agenţii iritanţi. Patru turişti israelieni şi un şofer care s-au aflat întâmplător în zonă au fost scoşi cu forţa dintr-un taxi şi bătuţi de către jandarmi. Numeroase relatări au arătat că mai mulţi jandarmi aveau numerele de identificare de pe căşti acoperite cu bandă adezivă. Zeci de ONG-uri civice şi pe probleme de drepturile omului au condamnat intervenţia jandarmeriei, pe care au considerat-o un răspund profund disproporţionat la acţiunile majorităţii protestatarilor.

LIBERTATEA DE ASOCIERE

Constituţia prevede libertatea de asociere, iar guvernul a respectat, în general, acest drept în practică. Legea interzice ideologiile, organizaţiile şi simbolurile fasciste, comuniste, rasiste sau xenofobe.

În luna august, guvernul a adoptat o ordonanţă care autorizează Ministerul Finanţelor Publice să verifice dacă ONG-urile utilizează fondurile redirecţionate de cetăţeni din impozitul pe venit conform obiectivelor principale ale organizaţiei. Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki a declarat că această măsură va permite guvernului să hărţuiască ONG-urile.

c. Libertatea religioasă

Vezi Raportul internaţional privind libertatea religioasă, elaborat de Departamentul de Stat, la www.state.gov/religiousfreedomreport/.

d. Libera circulaţie

Constituţia şi legislaţia garantează libertatea de mişcare în interiorul ţării, călătoriile în afara graniţelor ţării, emigrarea şi repatrierea, iar guvernul a respectat, în general, aceste drepturi în practică.

Guvernul a cooperat cu Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) şi cu alte organizaţii umanitare pentru a asigura protecţie şi asistenţă refugiaţilor, solicitanților de azil, apatrizilor şi altor persoane de interes, printre care se pot număra şi migranţi ilegali, care poate au nevoie de protecţie internaţională.

Abuzuri asupra migranţilor, refugiaţilor şi apatrizilor: Conform UNHCR, pe parcursul anului s-au semnalat mai multe incidente de hărţuire şi infracţiuni asupra refugiaţilor şi migranţilor, în Bucureşti şi alte părţi ale ţării, deşi multe incidente nu au fost raportate de frică, din lipsă de informare, ca urmare a serviciilor de sprijin inadecvate şi a mecanismelor ineficiente de despăgubire. Autorităţile au refuzat în mod constant să ancheteze incidente de acest tip ca infracţiuni motivate de ură.

Circulaţia pe teritoriul ţării: în general, circulaţia internă a persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională şi a apatrizilor nu a fost limitată. Solicitanţii de azil li se poate limita libertatea de mişcare şi pot fi supuşi detenţiei în anumite condiţii. Legislaţia şi regulamentele de aplicare prevăd că Inspectoratul General pentru Imigraţie poate stabili un loc de reşedinţă pentru un solicitant de azil până când autorităţile stabilesc dacă este sau nu eligibil sau poate lua măsuri restrictive, care trebuie aprobate de către parchet, care constau în detenţia administrativă în „zone închise special desemnate”. Conform UNHCR, până în septembrie nu se înregistraseră cazuri de detenţie a solicitanţilor de azil. Solicitanţii de azil care nu îndeplinesc condiţiile au fost trataţi ca străini fără drept de şedere în ţară, care pot fi reţinuţi până la deportare. Conform legii, persoanele care au solicitat azilul în perioada în care se aflau în custodie publică au fost eliberate din detenţie dacă li s-a acordat acces la procedura obişnuită. Detenţia în centrele de custodie publică este constant supusă revizuirii şi nu trebuie să depăşească şase luni decât în anumite circumstanţe, caz în care detenţia se poate prelungi până la 18 luni. Solicitanţii sau cei care beneficiază de protecţie internaţională în anumite circumstanţe, în special cei declaraţi „indezirabili” din motive de securitate naţională pot fi subiectul detenţiei administrative în centre de custodie publică.

Guvernul poate acorda „statut de persoană tolerată” acelora care nu îndeplinesc cerinţele pentru obţinerea statutului de refugiat sau protecţie subsidiară, dar care nu pot fi returnaţi în ţara de origine din diferite motive. Printre motive se numără cazurile în care persoane apatride nu sunt acceptate de fosta ţară de reşedinţă sau în care vieţile sau bunăstarea persoanelor returnate poate fi în pericol. Persoanele cu „statut tolerat” au drept de lucru însă nu beneficiază de nicio altă precedere de protecţie socială sau incluziune, iar guvernul le-a restricţionat libertatea de mişcare la o anumită regiune a ţării. Conform UNHCR, 244 de persoane aveau „statut tolerat” în ianuarie, 141 dintre acestea primind statut de „tolerat” ca alternativă la detenţie sau după detenţie prelungită.

PROTECŢIA REFUGIAŢILOR

Nereturnarea în ţara de origine: legislaţia stabileşte excepţiile de la principiul nereturnării în ţara de origine şi retragerea dreptului de a rămâne în ţară după declararea unei persoane ca fiind „indezirabilă”. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu în cazurile în care informaţiile secrete sau alte „indicii întemeiate” sugerează că străinii (inclusiv persoanele apatride), solicitanţii de azil sau persoanele cărora li s-a acordat azil intenţionează să comită acte teroriste sau susţin terorismul. Solicitanţii de protecţie declaraţi „indezirabili” din considerente de securitate naţională au fost luaţi în custodie până la finalizarea procedurii de azil, iar apoi au fost deportaţi. Conform Ministerului Afacerilor Externe, până la sfârşitul lunii noiembrie fuseseră returnate în ţara de origine 390 de persoane.

Accesul la acordarea de azil: Legislaţia stipulează acordarea de azil străinilor şi apatrizilor care îşi exprimă dorinţa de a beneficia de protecţia autorităţilor, care poate lua forma statutului de refugiat sau acordarea de protecţie subsidiară temporară. Legea referitoare la acordarea azilului interzice expulzarea, extrădarea sau returnarea forţată a oricărui solicitant de azil de la frontieră sau de pe teritoriul ţării, însă au existat excepţii, în special în cazurile cu legătură cu securitatea naţională a ţării sau legislaţia privind terorismul.

UNHCR a semnalat mai multe acuzaţii de interzicere a accesului în ţară, respingere şi deviere de la procedurile de acordare a azilului în zonele de graniţă.

Ţară sigură de origine/tranzit: Legea stipulează conceptul de ţări sigure de origine. Acest concept desemnează în general ţările membre UE, însă poate include şi alte ţări aprobate de către Ministerul Afacerilor Interne la recomandarea Inspectoratului General pentru Imigrări. Procedural, guvernul respinge în mod normal solicitările de azil depuse de persoane sosite dintr-o ţară sigură de origine în regim accelerat, cu excepţia cazurilor în care starea de fapt sau dovezile prezentate de către solicitant demonstrează existenţa unei temeri fondate de persecuţie. În perioada ianuarie-august, o solicitare de azil din partea unui cetăţean al unui stat membru UE a fost respinsă la nivel administrativ; nu au fost disponibile informaţii cu privire la motivele legale ale respinderii.

Legislaţia include şi conceptul de ţară terţă sigură. Prevederile legii se extind asupra migranţilor ilegali care au tranzitat şi cărora li s-a oferit protecţie într-o ţară terţă considerată sigură sau care au avut ocazia la graniţă sau pe teritoriul unei ţări ţerţe sigure să contacteze autorităţile cu scopul de a obţine protecţie. În astfel de cazuri, autorităţile au putut respinge accesul la procedurile de azil dacă ţara terţă considerată sigură a fost de acord să-l reprimească pe solicitantul de azil pe teritoriul său şi să-i accepte cererea de azil.

Libertatea de mişcare: legea include patru măsuri „restrictive” conform cărora mişcarea solicitanţilor de azil pe teritoriul ţării poate fi limitată. Primele două măsuri stabilesc obligaţia de a se prezenta la sediul structurii Inspectoratului General pentru Imigrări sau de a avea reşedinţa într-un centru regional de proceduri şi cazare. O a treia măsură restrictivă permite autorităţilor să-i plaseze pe solicitanţii de azil în „spaţii închise special amenajate” pe o perioadă de maxim 60 de zile, fie în scopul îndeplinirii formalităţilor necesare pentru procedura de azil, fie pentru a evalua dacă solicitantul prezintă pericol pentru securitatea naţională. Nu a existat niciun caz de solicitant de azil plasat într-un spaţiu închis special amenajat până în luna septembrie. Autorităţile îi pot plasa pe solicitanţii de azil în detenţie administrativă într-un centru de custodie publică dacă aceştia sunt subiectul unui transfer către un alt stat membru UE în conformitate cu Regulamentul Dublin sau dacă au fost declaraţi „indezirabili” din motive de securitate naţională, până la îndepărtarea lor.

Conform prevederilor legii, pentru limitarea „abuzurilor la procedura de azil”, migranţii ilegali care au depus prima solicitare de protecţie internaţională în timp ce se aflau în custodie au fost eliberaţi din detenţie doar dacă li s-a acordat acces la procedura obişnuită de solicitare de azil. Prevederile au trezit îngrijorare în rândul agenţiilor ONU şi al societăţii civile ca urmare a ambiguităţii din formulări precum „abuzuri la procedura de azil” şi „risc de ascundere”.

Perioada de detenţie într-un centru de custodie publică putea fi prelungită până la un maxim de 18 luni.

Accesul la piața muncii: Solicitanţii de azil au drept de muncă la trei luni după depunerea primei solicitări de azil, dacă procesul nu s-a încheiat. Această perioadă se repetă în cazul în care solicitantul obţine acces la o nouă procedură de azil. Chiar dacă au primit drept de muncă, mulţi solicitanţi de azil au întâmpinat dificultăţi în găsirea de locuri de muncă legale, în principal din cauza valabilităţii limitate a documentelor de identificare şi a lipsei de informaţii referitoare la dreptul lor de muncă în rândul angajatorilor.

Deşi persoanele care beneficiază de protecţie au drept legal de muncă, din cauza numărului redus de locuri de muncă disponibile, a salariilor mici, a lipsei cunoştinţelor de limbă, absenței atestărilor educaţionale şi a altor certificări, în multe cazuri, solicitanţii nu au gasit locuri de muncă sau s-au angajat la negru, fără a beneficia de beneficiile şi protecţia oferite de un contract de muncă legal.

Accesul la servicii de bază: accesul efectiv al persoanelor care beneficiază de statut de refugiat sau de protecţie subsidiară la educaţie, locuinţe, învăţare pe tot parcursul vieţii şi angajare, servicii de sănătate publică şi asistenţă socială au variat pe teritoriul ţării, în funcţie de nivelul de informare a diferiţilor actori publici şi privaţi responsabili cu asigurarea accesului la aceste servicii.

Guvernul oferă solicitanţilor de azil asistenţă financiară în valoare de 16 RON (4 dolari) pe zi, valoarea alocaţiilor fiind uşor mai mare în cazul persoanelor vulnerabile. Alocaţia a fost mică prin comparaţie cu costul de trai local, iar persoanele cu nevoi speciale sau vulnerabilităţi au fost afectate în mod special. S-a oferit ajutor financiar suplimentar prin proiecte sponsorizate de UE, însă perioadele dintre aceste proiecte au limitat accesul la fonduri. Solicitanţii de azil nu au avut suficiente opţiuni de activităţi importante, precum cursuri de limbă, orientare culturală şi formare de competențe. Nu au mai fost disponibile cursuri de limba română pentru adulţi. Asistenţa socială, psihologică şi medicală oferită de stat solicitanţilor de azil a continuat să fie insuficientă, mulţi dintre solicitanţi depinzând de proiectele implementate de ONG-uri pentru astfel de sprijin. Nu a existat o identificare şi asistenţă adecvată pentru victimele traumei şi torturii.

Soluţii durabile: Conform UNHCR, România a devenit ţară de reinstalare, după ce a acceptat să primească anual un număr mic de refugiaţi. Pentru anul 2018-2019, numărul asupra căruia guvernul şi-a asumat angajamentul este de 109 refugiaţi sirieni, care urmează a fi relocaţi din Turcia (69) şi Iordania (40), cu sprijinul UNHCR şi al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie. Până în luna septembrie nu se înregistrase sosirea niciunuia.

UNHCR a raportat că în luna august, aveau reşedinţa în ţară 4.072 de beneficiari ai uneia dintre formele de protecţie legală. Până la sfârşitul lui august, 1.406 persoane solicitaseră sau resolicitaseră azil.

Beneficiarii de protecţie internaţională au continuat să întâmpine dificultăţi în integrarea locală, inclusiv în ce priveşte accesul la formare profesională adaptată nevoilor lor, la programe de consiliere şi naturalizare. Conform UNHCR, nicio municipalitate nu a oferit refugiaţilor servicii de sprijin adaptate sau programe de integrare şi incluziune adaptate. S-au înregistrat dificultăţi în accesul la educaţie şi mai multe inspectorate şcolare au refuzat să organizeze cursuri de limba română. Conform mai multor raportări, şcoli din întreaga ţară, inclusiv din oraşe mari precum Bucureşti sau Timişoara, au refuzat să înscrie copii refugiaţi la şcoală timp de mai multe luni. Obţinerea unui contract legal de muncă a continuat să fie dificilă din mai multe motive, inclusiv din motive legate de impozitare şi ca urmare a reticenţei angajatorilor faţă de refugiaţi. Beneficiarii de protecţie subsidiară s-au plâns că nu beneficiază de libertate de circulaţie în alte ţări ca urmare a cerinţelor suplimentare de viză. UNHCR a raportat că refugiaţii considerau obţinerea cetăţeniei un proces anevoios, costisitor şi dificil, cu unele cerinţe greu de îndeplinit, în special în ce priveşte situaţia financiară a solicitantului.

Protecţie temporară: Guvernul nu a oferit protecţie temporară niciunei persoane în cursul anului.

PERSOANELE APATRIDE

Conform UNHCR, în luna august existau 337 de apatrizi cu reşedinţă legală în ţară. Printre aceştia se numărau persoane cu reşedinţă legală conform regimului străinilor, apatrizi de origine română, precum şi 120 de persoane beneficiare ale unei forme de protecţie internaţională. Informaţiile referitoare la apatrizi, inclusiv la persoanele cu risc de apatridie şi la persoanele cu naţionalitate nedeterminată nu au fost fiabile dată fiind absenţa unei proceduri de stabilire a apatridiei, absenţa unei autorităţi unice de resort şi lipsa unei identificări şi înregistrări adecvate a persoanelor cu naţionalitate necunoscută sau nedeterminată.

Legislaţia include prevederi favorabile persoanelor apatride de origine română pentru redobîndirea cetăţeniei. Cu toate acestea, au lisit în continuare prevederi referitoare la situaţia copiilor născuţi în România din părinţi care fie sunt ei înşişi apatrizi sau străini care nu pot transmite cetăţenia lor copiilor.

Secţiunea 3. Libertatea de a participa la procesul politic

Legea prevede că cetăţenii îşi pot alege guvernul prin alegeri periodice libere şi în mare parte corecte, organizate pe baza votului secret, universal şi egal.

Alegerile şi participarea politică

Alegeri recente: În ţară s-au organizat alegeri parlamentare în 2016, considerate libere şi corecte de către observatorii internaţionali. În 2014, în ţară s-au organizat alegeri prezidenţiale, la care observatorii electorali au constatat nereguli, inclusiv un număr insuficient de secţii de votare pentru numeroasa comunitate din diaspora.

Partidele politice şi participarea politică: Legislaţia solicită partidelor politice să se înregistreze la Tribunalul Bucureşti şi să depună statutele, platforma şi o listă de cei puţin trei membri. Criticii au declarat că anumite cerinţe subminează dreptul de asociere. Printre acestea se numără cerinţa ca partidele să prezinte candidaţi (proprii sau în alianţă) în cel puţin 75 de circumscripţii electorale în două alegeri locale succesive sau să furnizeze o listă completă de candidaţi în cel puţin un judeţ sau liste parţiale de candidaţi în minim trei judeţe în două alegeri parlamentare succesive. Statutele şi platforma unui partid trebuie să nu includă idei care incită la: război, discriminare, ură de natură naţională, rasistă sau religioasă sau separatism teritorial.

Participarea femeilor şi minorităţilor: nicio lege nu limitează participarea femeilor sau a membrilor minorităţilor în politică, iar aceştia au participat. Atitudinea societăţii a reprezentat o barieră semnificativă, iar femeile au avut în continuare un grad mic de reprezentativitate în funcţii cu autoritate. De exemplu, la 1 septembrie, din cei 261 de deputaţi, 68 erau femei, iar dintre cei 136 de senatori, 19 erau femei.

Conform Constituţiei, fiecare dintre grupurile etnice minoritare recunoscute are dreptul de a avea un reprezentant în Camera Deputaţilor. Există însă cerinţa ca organizaţia să obţină 5% din numărul mediu de voturi necesare la nivel naţional pentru alegerea unui deputat. Lista de organizaţii cărora li se aplică aceste prevederi este limitată la acelea care sunt deja parte a Consiliului Naţional al Minorităţilor, alcătuit din organizaţii deja prezente în Parlament. Legea stabileşte cerinţe mai stricte pentru organizaţiile minorităţilor care nu au reprezentare parlamentară. Pentru a participa la alegeri, aceste organizaţii trebuie să furnizeze Biroului Electoral Central o listă de membri egală cu cel puţin 15% din numărul total de persoane aparţinând respectivului grup etnic, conform ultimului recensământ. Dacă acest număr este mai mare de 20.000 de persoane, organizaţia trebuie să prezinte o listă de cel puţin 20.000 de nume de persoane din minim 15 judeţe plus oraşul Bucureşti, şi cu minim 300 de persoane din fiecare judeţ. Unele organizaţii şi persoane, în special activiştii romi, au susţinut că această regulă este discriminatorie.

Etnicii maghiari, reprezentaţi de partidul umbrelă Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, au fost singura minoritate etnică cu reprezentare parlamentară obţinută prin depăşirea pragului de 5% din numărul total de voturi valabil exprimate la nivel naţional, prag impus partidelor politice. O singură organizaţie a romilor, Partidul Romilor Pro Europa a avut un reprezentant în Palament.

Secţiunea 4. Corupţia demnitarilor şi lipsa transparenţei guvernamentale

Legislaţia prevede pedepse penale pentru demnitarii vinovaţi de corupţie, însă în ciuda urmăririi penale în numeroase cazuri extrem de cunoscute, practicile de corupţie au rămas larg răspândite. În cursul anului, s-au semnalat numeroase cazuri de corupţie a repezentanţilor guvernamentali.

Conform indicatorilor Băncii Mondiale şi părerii altor experţi, corupţia a rămas o problemă. Mita a fost un lucru obişnuit în sectorul public. Legislaţia nu a fost întotdeauna aplicată eficient, în unele cazuri demnitarii care au comis acte de corupţie rămânând nepedepsiţi.

Corupţie: În cursul anului, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) a continuat anchetarea şi urmărirea penală în cazuri de corupţie care au implicat politicieni, reprezentanţi ai sistemului judiciar şi funcţionari administrativi. În luna aprilie, DNA a început urmărirea penală împotriva fostului ministru de finanţe Sebastian Vlădescu pentru primirea de mită şi trafic de influenţă.

Verdictele în cazurile de corupţie au fost adesea inconsecvente, sentinţele pentru infracţiuni similare variind foarte mult. Punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti s-a realizat cu întârziere, în mare parte ca urmare a problemelor procedurale şi administrative, în special în ce priveşte indisponibilizarea bunurilor.

Corupţia este răspândită în domeniul achiziţiilor publice. O lege din 2016 furnizează un amplu mecanism software de semnalizare a potenţialelor conflicte de interese în achiziţiile publice, însă legea nu a fost pusă în aplicare. Darea de mită a fost un fapt obişnuit în sectorul public, în special în sistemul medical. Agenţiile executive nu s-au grăbit să pună în aplicare sancţiunile, iar corpurile acestora de inspecţie au fost în general inactive. În ciuda accentului pus pe prevenţie în ultima Strategie Naţională Anticorupţie, agenţiile guvernamentale şi guvernul nu au luat măsuri semnificative în această privinţă.

Declaraţiile de avere: legea autorizează Agenţia Naţională de Integritate (ANI) să administreze şi să verifice declaraţiile de avere ale tuturor demnitarilor şi să monitorizeze conflictele de interese. Legea prevede că agenţia poate identifica „discrepanţe semnificative” în valoare de până la 45.000 RON (11.250 de dolari), între venitul unui demnitar şi bunurile deţinute de acesta şi permite punerea sub sechestru şi confiscarea acestor „bunuri nejustificate”. Mecanismul de confiscare a „bunurilor nejustificate” a fost greoi. Până pe 13 octombrie, ANI identificase cinci cazuri de „discrepanţe semnificative” cu o valoare totală de 6.200.000 RON (1.600.000 de dolari). Până pe 13 octombrie, ANI identificase 139 de cazuri de incompatibilităţi, 61 de cazuri de conflict de interese, 18 cazuri de infracţiuni penale de conflict de interese şi alte două cazuri în care existau indicii clare de infracţiuni penale sau de corupţie. În cursul anului, ANI a analizat 4.241 de proceduri de achiziţii publice şi a emis trei avertismente de integritate.

Secţiunea 5. Atitudinea guvernului faţă de investigaţiile internaţionale şi neguvernamentale asupra presupuselor încălcări ale drepturilor omului

O serie de grupuri naţionale şi internaţionale de drepturile omului au activat, în general, fără restricţii din partea guvernului, investigând şi publicând concluziile în privinţa cazurilor de încălcare a drepturilor omului. În general, funcţionarii guvernamentali s-au întâlnit cu membri ai ONG-urilor pe probleme de drepturile omului şi au fost cooperanţi şi, în unele cazuri, receptivi la opiniile acestora. S-au semnalat cazuri în care funcţionari guvernamentali au manifestat reticenţă în a coopera cu ONG-urile privind persoanele instituţionalizate cu dizabilităţi şi în a accepta criticile ONG-urilor referitoare la instituţiile destinate persoanelor cu dizabilităţi. În iulie 2017, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale nu a mai permis reprezentanţilor Centrului de Resurse Juridice (CRJ) să viziteze instituţiile pentru persoanele cu dizabilităţi, declarând că acordul ministerului cu CRJ nu se va reînnoi. CRJ este un ONG care a semnalat presupuse cazuri de abuzuri ale persoanelor cu dizabilităţi.

Corpuri guvernamentale de drepturile omului: Instituţia Avocatul Poporului a avut putere limitată şi nu a avut autoritatea de a proteja drepturile constituţionale ale cetăţenilor în cazuri ce au necesitat acţiune judiciară. Deşi Avocatul Poporului este singura instituţie care poate contesta ordonanţe de urgenţă la Curtea Constituţională, din luna septembrie, nu a contestat ordonanţe controversate, în ciuda apelurilor insistente ale societăţii civile. Avocatul Poporului este mecanismul naţional de prevenţie prin care se aplică protocolul opţional al Convenţiei ONU împotriva torturii. Acest lucru oferă Avocatului Poporului autoritatea de a efectua vizite de monitorizare în spaţiile în care persoanele sunt private de libertate, inclusiv în închisori, spitale de psihiatrie şi azile. Din luna septembrie, Avocatul Poporului a emis 15 rapoarte cu recomandări, bazate în principal pe vizitele în penitenciare şi instituţii psihiatrice. Unii observatori au considerat în continuare Instituţia Avocatul Poporului ineficientă.

În octombrie 2017, guvernul a înfiinţat Avocatul Copilului, structură împuternicită să analizeze plângerile de drepturile omului depuse de copii sau de reprezentanţii lor legali. În 2016, Parlamentul a înfiinţat Consiliul de Monitorizare a Implementării Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi. Consiliul a fost autorizat să efectueze vizite neanunţate în centrele şi spitalele pentru persoanele cu dizabilităţi, pentru a verifica dacă drepturile acestor persoane sunt respectate, a face recomandări şi a înainta plângeri penale.

Până în luna septembrie, consiliul publicase 12 rapoarte cu recomandări, bazate pe vizite în centrele rezidenţiale pentru persoanele cu dizabilităţi. Unii observatori au considerat instituţia ineficientă şi au fost de părere că inspectorii care au elaborat rapoartele nu au experienţă adecvată în domeniul drepturilor omului.

Fiecare dintre camerele Parlamentului are o comisie de drepturile omului, însărcinată cu elaborarea de rapoarte referitoare la legislaţia privind drepturile omului. În mai multe cazuri, membrii acestor comisii au exprimat punctele de vedere ale propriilor partide politice, în loc să abordeze problemele în mod obiectiv.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) este o agenţie guvernamentală responsabilă cu aplicarea legislaţiei antidiscriminare naţionale şi a UE. CNCD se află sub control parlamentar. CNCD a funcţionat cu cooperarea guvernului, iar în majoritatea cazurilor, acesta şi partidele politice nu au intervenit în activitatea acestei instituții.

Conform CNCD, instituţia nu a primit resurse adecvate. În general, observatorii au considerat CNCD eficient, dar unele voci l-au criticat pentru lipsa eficienţei şi a independenţei politice.

Secţiunea 6. Discriminare, abuzuri de către societate şi trafic de persoane

Femei

Violul şi violenţa domestică: Violul, inclusiv cel conjugal, este ilegal. Legislaţia prevede pedepse cu închisoarea de trei până la 10 ani pentru viol şi de doi până la şapte ani pentru agresiune sexuală. Dacă nu există circumstanţe agravante şi atacul nu a dus la deces, poliţia şi procurorii nu pot ancheta un caz din proprie iniţiativă, chiar dacă există probe fizice obiective.

Codul Penal clasifică violenţa familială ca infracţiune separată şi prevede sancţiuni mai mari pentru acte de violenţă împotriva membrilor familiei decât pentru astfel de acte îndreptate împotriva altor persoane. Codul prevede, de asemenea, înlăturarea răspunderii penale în cazul împăcării părţilor.

Violenţa împotriva femeilor, inclusiv abuzarea soţiei, a rămas o problemă gravă pe care guvernul nu a abordat-o în mod eficient. Legea prevede emiterea de ordine de restricţie provizorii de către poliţie, pe o perioadă de maximum cinci zile, şi, de către instanţă, pe o perioadă de maximum şase luni, la cererea victimei sau a unui procuror, reprezentantul statului desemnat cu protejarea victimelor violenţei familiale, sau, dacă victima este de acord, a unui asistent social. Încălcarea unui ordin de restricţie se pedepseşte cu închisoarea pe o perioadă cuprinsă între o lună şi un an. Instanţa poate ordona abuzatorului să meargă şi la consiliere psihologică. Centrul de Dezvoltare Curriculara şi Studii de Gen: FILIA, un ONG care promovează egalitatea de gen, a declarat că poliţia nu a avut proceduri de implementare şi monitorizare a ordinelor de restricţie.

Foarte puţine cazuri de violenţă domestică au fost urmărite în justiţie. Numeroase cazuri au fost soluţionate înainte sau în timpul procesului, când presupusele victime au renunţat la acuzaţii ori s-au împăcat cu presupuşii agresori. Anais, un ONG care oferă asistenţă victimelor violenţei domestice a semnalat cazul unei victime care, din 2013 până în prezent, a obţinut 10 ordine de restricţie împotriva fostului soţ. În ciuda ordinului de restricţie, în ultimii cinci ani, fostul soţ a urmărit-o şi a abuzat-o verbal şi fizic, ameninând-o cu moartea. Victima a depus plângeri repetate pentru încălcarea ordinului de restricţie, dar Parchetul de pe lângă Tribunalul Sector 3 nu a înaintat cazul instanţei.

Hărţuirea sexuală: Legislaţia penală interzice hărţuirea sexuală, pe care o defineşte drept pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare. Pentru începerea unei anchete penală, este necesară o plângere a victimei. Pedepsele variază de la amenzi până la închisoare de la trei luni până la un an. Legislaţia privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi defineşte hărţuirea sexuală drept situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor. Amenzile variază între 3.000 RON şi 10.000 RON (750-2.500 de dolari).

Măsuri coercitive de control al populaţiei: Nu s-au semnalat cazuri de avorturi forţate sau sterilizare involuntară.

Discriminarea: Conform legii, femeile si bărbaţii au drepturi egale. Femeile s-au confruntat cu discriminare la căsătorie, divorţ, obţinerea custodiei copiilor, angajare, obţinerea de credite, salarizare, deţinerea sau gestionarea de companii sau proprietăţi, în educaţie, în procesul judiciar şi accesul la locuinţe. Conform legislaţiei, munca trebuie plătită la fel, însă conform statisticilor UE, a existat o diferenţă de remunerare între femei şi bărbaţi de 4,5%.

A existat o segregare pe profesii, iar femeile sunt suprareprezentate în funcţiile cu salarii mici. S-au semnalat cazuri de discriminare la angajare.

Copii

Înregistrarea naşterilor: Persoanele care au cel puţin un părinte cetăţean român primesc cetăţenia română la naştere. Deşi înregistrarea la naştere este obligatorie conform legii, ea nu a fost universală, drept urmare, autorităţile blocând accesul copiilor la servicii publice. Cei mai mulţi dintre copiii aflaţi în astfel de situaţii au avut acces la şcolarizare, iar autorităţile au sprijinit obţinerea de certificate de naştere pentru copiii neînregistraţi, însă educaţia acestor copii a depins de decizia autorităţilor şcolare. Legislaţia prevede o înregistrare simplificată a naşterii în cazul copiilor ale căror mame nu au documentele necesare înregistrării copiilor.

Abuzul asupra minorilor: Abuzarea minorilor, inclusiv violenţa emoţională, fizică sau psihologică au fost, în continuare, probleme grave. Mass-media a semnalat câteva cazuri grave de abuz sau neglijenţă, în familie, în familiile de asistenţi maternali şi în instituţiile de îngrijire a minorilor. Autorităţile nu au pus la punct un mecanism de identificare şi tratare a copiilor abuzaţi şi neglijaţi şi a familiilor lor.

Căsătoriile forţate şi cele timpurii: Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, dar, în anumite condiţii, legea permite minorilor să se căsătorească începând cu vârsta de 16 ani. Căsătoriile ilegale între copii au fost, conform relatărilor, des întâlnite în rândul anumitor grupuri sociale, în special în anumite comunităţi de romi. Autorităţile pentru protecţia copilului nu au intervenit întotdeauna în astfel de cazuri. Nu au existat politici publice care să descurajeze căsătoriile între minori.

Exploatarea sexuală a copiilor: Legislaţia prevede pedepse de unul până la 10 ani de închisoare pentru persoanele condamnate pentru acte sexuale cu minori, pedeapsă variabilă în funcţie de circumstanţe şi categoria de vârstă a copilului. Actele sexuale cu un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 15 ani se pedepsesc cu închisoarea de unul până la cinci ani. Actele sexuale cu minori cu vârsta mai mică de 13 ani se pedepsesc cu doi până la şapte ani de închisoare şi privarea de unele drepturi. Legea pedepseşte de asemenea coruperea sexuală a minorilor (care include supunerea minorilor la alte acte sexuale decât contactul sexual sau forţarea minorilor să întreţină astfel de acte), ademenirea minorilor în scopuri sexuale sau de prostituţie cu minori şi trafic de minori. În cazurile de proxenetism care implică minori, sentinţele sunt cu jumătate mai mari. Ministerul Muncii a confirmat că autorităţile nu au ţinut un registru al persoanelor care au comis infracţiuni împotriva copiilor.

Pornografia infantilă este o infracţiune separată, pedepsită diferit în funcţie de circumstanţe, cu până la şapte ani de închisoare, pedeapsă ce poate creşte cu o treime dacă făptuitorul este rudă sau persoană în grija căreia a fost plasat minorul, ori dacă viaţa copilului a fost pusă în pericol.

Copiii instituţionalizaţi: În cursul anului, presa a semnalat mai multe cazuri de abuzuri în centrele de plasament pentru copii instituţionalizaţi, inclusiv cazuri de abuz sexual, violenţă fizică a colegilor şi personalului şi trafic de persoane. Numeroase relatări au semnalat lipsa accesului la hrană, îmbrăcăminte, tratament medical şi servicii de consiliere adecvate. Conform unei anchete efectuate de Newsweek România, cel puţin 362 de copii din centrele de plasament şi şcolile pentru persoane cu nevoi speciale au decedat în perioada 2013-2017, în mare parte ca urmare a unor accidente, sinuciderii sau a unor probleme de sănătate. Ancheta a arătat că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie nu a centralizat datele referitoare la cauzele deceselor. În luna iunie, instituţiile de presă au semanalat că doi minori cu probleme psihice dintr-un centru de plasament din Periş, judeţul Ilfov, au fost abuzaţi sexual de către un copil mai mare din centru. Conform unei anchete de presă, directorul centrului ştia despre abuz, dar nu a înştiinţat autorităţile. În 2016, procurorii au început urmărirea penală împotriva membrilor unei reţele infracţionale organizate, care recruta fete din orfelinate din Iaşi, pentru exploatare sexuală. În decembrie 2017, Tribunalul Iaşi i-a condamnat pe făptuitori la pedepse cu închisoarea între trei şi şapte ani, pentru trafic de minori. Inculpaţii au făcut apel, iar în decembrie, cazul era pe rol la Curtea de Apel Iaşi.

Conform legii, copiii migranţi neînsoţiţi sunt găzduiţi în centre de plasament, unde au acces la educaţia şi beneficiile pe care le primesc alţi copii. Legislaţia permite detenţia familiilor cu copii, cu justificarea păstrării unităţii familiei. În cursul anului s-au înregistrat mai multe astfel de cazuri.

Răpirile internaţionale de copii: România este semnatară a Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, din 1980. Vezi raportul anual al Departamentului de Stat cu privire la răpirea internaţională a copiilor de către unul dintre părinţi, la: https://travel.state.gov/content/travel/en/International-Parental-Child-Abduction/for-providers/legal-reports-and-data.html.

Antisemitismul

Potrivit recensământului din 2011, în România trăiesc 3.271 de evrei. Pe parcursul anului s-au înregistrat acte de antisemitism.

Legea interzice negarea publică a Holocaustului şi limbajul şi simbolurile fasciste, rasiste, antisemite şi xenofobe, inclusiv organizaţiile şi simbolurile asociate cu Mişcarea Legionară, organizaţie fascistă din perioada interbelică. Oprimarea romilor şi a evreilor este inclusă în definiţia Holocaustului.

Conform Institutului Naţional Pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, a continuat numirea de străzi, organizaţii, şcoli şi biblioteci după persoane condamnate pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii. De exemplu, Radu Gyr a fost un comandant şi ideolog antisemit al Mişcării Legionare fasciste, condamnat de crime de război. Institutul Wiesel a solicitat schimbarea numelui străzii Radu Gyr din Cluj-Napoca. Până în luna septembrie, autorităţile locale nu schimbaseră numele străzii.

Materiale care promovau punctele de vedere antisemite şi glorificau legionari au apărut de asemenea în presă, inclusiv în internet, în timp ce mai mulţi membri ai guvernului au banalizat Holocaustul în comentarii publice. În luna iulie, Petre Daea, Ministrul Agriculturii, a declarat la postul de ştiri Antena 3 că incinerarea porcilor ca urmare a izbucnirii pestei porcine este similară cu ce s-a întâmplat la Auschwitz.

În noaptea de 3 august, mesaje antisemite şi alte mesaje ofensatoare au fost pictate pe zidurile casei din copilărie a supravieţuitorului de la Auschwitz şi laureatului Nobel Elie Wisel, din Sighetu Marmaţiei. Secţia de poliţie locală a demarat o anchetă a incidentului şi a identificat un suspect.

În aprilie 2017, vandali au distrus 10 pietre de mormânt dintr-un cimitir evreiesc din Bucureşti. Poliţia a identificat trei minori care au fost, aparent responsabili de infracţiune, care au declarat că acţionaseră fără un motiv anume. În luna septembrie, cazul se afla la Parchet.

În iunie 2017, comunitatea evreiască din Cluj-Napoca a înştiinţat poliţia că pe zidul exterior al Sinagogii Neologe (Templul Memorial al Evreilor Deportaţi) din oraş au fost pictate mesaje de negare a Holocaustului. Conform Ministerului Afacerilor Externe, în luna septembrie, cazul se afla la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca.

Deşi nu au fost explicit antisemite, atacurile verbale îndreptate în cursul anului împotriva unui filantrop evreu străin, portretizat drept răspunzător pentru problemele interne, a avut conotaţii antisemite. Politicieni şi presa i-au atribuit acţiuni negative precum controlarea unei „reţele de influenţatori” şi finanţarea activităţii partidelor de opoziţie şi a protestatarilor antiguvern.

Guvernul a continuat să aplice recomandările incluse în Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia Wiesel), din 2004. Pe 9 octombrie, de Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului, Preşedintele României a decorat mai mulţi supravieţuitori ai Holocaustului şi a condamnat ura şi legislaţia antisemită din ţară, din timpul Holocaustului, declarând că ele sunt „de neconceput pentru o societate puternic atașată de principiile democratice și ale statului de drept.” Cu aceeaşi ocazie, Prim-ministrul României s-a angajat ca guvernul să continue să sprijine iniţiative „de contracarare a antisemitismului şi xenofobiei”. Insitutul Wiesel a continuat să organizeze cursuri de istoria Holocaustului pentru profesori şi alţi profesionişti.

Ministerul Educaţiei nu a inclus un curs obligatoriu despre istoria Holocaustului în România în programa actuală de istorie generală. Cursul „Istoria evreilor – Holocaustul”, pentru liceu, a fost opţional. În anul şcolar 2016-2017, 2.894 de elevi din 75 de şcoli au urmat cursul.

Traficul de persoane

Vezi Raportul cu privire la Traficul de persoane, elaborat anual de Departamentul de Stat şi publicat la www.state.gov/j/tip/rls/tiprpt/.

Persoane cu dizabilităţi

Legea interzice discriminarea persoanelor cu dizabilităţi fizice, senzoriale, intelectuale şi mintale. Guvernul nu a aplicat legea în întregime, iar discriminarea persoanelor cu dizabilităţi a fost, în continuare, o problemă.

Legea prevede asigurarea de posibilităţi de acces pentru persoanele cu dizabilităţi în clădiri şi în transportul public. România a avut în continuare un număr insuficient de clădiri cu facilităţi construite special pentru persoanele cu dizabilităţi, iar pentru persoanele cu dizabilităţi a fost extrem de dificil să străbată străzile din oraşe sau să aibă acces în clădirile publice. Persoanele cu dizabilităţi au semnalat lipsa rampelor de acces, a unui transport public adaptat şi a unor toalete adaptate în clădirile importante.

Discriminarea copiilor cu dizabilităţi în educaţie a fost o problemă răspândită, cauzată de lipsa de pregătire adecvată a cadrelor didactice în privinţa incluziunii copiilor cu dizabilităţi şi de lipsa investiţiilor pentru a face şcolile accesibile. Majoritatea copiilor cu dizabilităţi fie au fost plasaţi în şcoli speciale, fie nu au mers deloc la şcoală. Conform ONG-ului Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), abuzurile împotriva copiilor în şcolile speciale, inclusiv actele de violenţă comise de către personal, au fost frecvente. Mai multe rapoarte ale CEDCD au arătat că copiii cu dizabilităţi plasaţi în şcoli obişnuite s-au confruntat cu abuzuri şi discriminare a colegilor şi personalului.

Centrul pentru Resurse Juridice a identificat o serie de probleme în centre pentru persoane cu dizabilităţi sau în secţiile de psihiatrie, inclusiv situaţii de abuz verbal şi fizic al copiilor, sedare, utilizare excesivă a mijloacelor de constrângere fizică, lipsa igienei, condiţii inadecvate şi lipsa unor servicii de îngrijire medicală adecvate.

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi din cadrul Ministerului Muncii a coordonat serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi şi a elaborat politici, strategii şi standarde în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.

Minorităţi naţionale/rasiale/etnice

Discriminarea romilor a continuat să fie o problemă gravă. Grupuri ale romilor s-au plâns că brutalitatea şi hărţuielile poliţiei, inclusiv bătăile, sunt practici comune. Atât presa internă, cât şi cea internaţională şi observatorii au semnalat cazuri de discriminare a romilor de către societate. ONG-urile au semnalat faptul că romii nu au fost lăsaţi să intre sau nu au fost serviţi în mai multe spaţii publice. De asemenea, romii au avut acces redus la serviciile guvernamentale, puţine oportunităţi de angajare, rate ridicate de abandon şcolar şi acces inadecvat la servicii medicale. Lipsa documentelor de identitate i-a împiedicat pe mulţi romi să participe la alegeri, să beneficieze de ajutor social, să aibă acces la asigurările de sănătate, să obţină documente de proprietate şi să intre pe piaţa forţei de muncă. Rata şomajului este mai mare în rândul romilor şi aceştia au o speranţă de viaţă mai mică decât ne-romii. Stereotipurile şi limbajul discriminatoriu împotriva romilor au fost utilizate pe scară largă.

În ciuda unui ordin al Ministerului Educaţiei, care interzice segregarea elevilor romi, mai multe ONG-uri au continuat să semnaleze faptul că segregarea pe criterii etnice a continuat să existe în şcoli. În 2016, o casă, o anexă, acareturi şi o magazie aparţinând romilor au fost incendiate şi distruse în oraşul Gheorgheni. Presa a semnalat că, înainte de incendiere, poliţia a observat mulţimi îndreptându-se spre zona respectivă şi a urmărit mai multe grupuri strigând lozinci anti-romi. După incident, primarul din Gheorgheni i-a învinuit pe romi pentru declanşarea atacului. În luna septembrie, cazul se afla la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita.

Cercetători şi activişti au semnalat faptul că unui număr semnificativ de romi supravieţuitori ai Holocaustului care au solicitat pensie li s-a respins cererea ca urmare a obstacolelor administrative nerezonabile impuse de casele de pensii, a standardelor problematice, a lipsei de cunoştinţe despre Holocaust şi a cerinţelor împovărătoare. Conform cercetătorilor, în ciuda dovezilor istorice, în sute de cazuri autorităţile au considerat că romii au fost strămutaţi, nu deportaţi, drept consecinţă acordându-le pensii mai mici.

Etnicii maghiari au continuat să semnaleze cazuri de discriminare legate în principal de folosirea limbii maghiare. Au continuat să se semnaleze cazuri în care autorităţile locale nu au pus în aplicare legea, conform căreia în localităţile în care o minoritate constituie cel puţin 20% din populaţie, indicatoarele trebuie să fie bilingve. Pe 11 ianuarie, premierul Mihai Tudose a declarat la televiziunea publică naţională că dacă cineva ridică steagul secuiesc (maghiar) pe o clădire publică, toţi „vor flutura lângă steag” (formulare în limba română care implică spânzurarea). CNCD l-a sancţionat pe Tudose cu avertisment. În luna aprilie, în timpul unui meci de fotbal organizat în oraşul Voluntari între echipe din Bucureşti şi Sfântu Gheorghe, oraş locuit în principal de etnici maghiari, o piesă muzicală ce s-a auzit din difuzoare a inclus expresii xenofobe care incitau la violenţă împotriva comunităţii maghiare. Federaţia Română de Fotbal a amendat echipa gazdă cu 10.000 RON (2.500 de dolari)

Mai mulţi politicieni şi membri ai guvernului au făcut remarci jignitoare despre etnicii germani şi au echivalat etnia germană cu naţional socialismul şi Holocaustul. Pe 2 septembrie, Darius Vâlcov, consilier al premierului, a postat pe pagina sa de Facebook un film video ce înfăţişa Forumul Democrat al Germanilor din România (organizaţie a etnicilor germani din ţară) ca organizaţie naţional-socialistă şi îl compara pe Preşedintele României, Klaus Iohannis, cu Adolf Hitler. Comunitatea etnicilor germani şi comunitatea evreiască, Institutul Elie Wiesel, mai multe ONG-uri şi politicieni din opoziţie au condamnat comportamentul lui Vâlcov, iar unii dintre aceştia au cerut demisia sa. Pe 23 august, senatorul Liviu Pop a declarat în cadrul unui program televizat că preşedintele Iohannis, fost preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România este liderul unui grup succesor al unei organizaţii naziste. După ce Iohannis a condamnat folosirea excesivă a forţei de către jandarmerie împotriva protestatarilor pe 10 august, Ministrul Muncii Lia Olguţa Vasilescu l-a criticat cu comentariul: „ca neamţ, să vorbeşti de gazare, trebuie să ai mult curaj”.

Acte de violență, discriminare si alte abuzuri pe criterii de orientare sexuală şi identitate de gen

Legea interzice discriminarea pe criteriul orientării sexuale. ONG-urile au semnalat faptul că discriminarea societăţii împotriva lesbienelor, a homosexualilor, bisexualilor, transsexualilor şi intersexualilor (LGBTI) au fost un lucru obişnuit şi s-au semnalat cazuri de violenţă împotriva acestora.

Au existat cazuri de discriminare la angajare a persoanelor LGBTI. Pe 9 iunie a avut loc la Bucureşti, fără incidente, un marş al persoanelor LGBTI, cu peste 5.000 de participanţi. Înaintea evenimentului, circa 100 de persoane au participat la un contraprotest.

Pe 5 iunie, Curtea Europeană de Justiţie a hotărât că statele membre UE care nu permit căsătoria între persoanele de acelaşi sex nu pot obstrucţiona totuşi libertatea de reşedinţă a unui cetăţean UE refuzând să acorde soţului/soţiei de acelaşi sex al acestuia/acesteia drept derivat de reşedinţă pe teritoriul său, chiar dacă soţul/soţia nu este cetăţean al unui stat UE. Hotărârea a fost pronunţată în cazul unui cetăţean român şi al unui cetăţean străin non-UE, căsătoriţi în Belgia în 2010, cărora li s-a respins dreptul de rezidenţă permanentă în România.

Legea care reglementează capacitatea persoanelor transexuale de a-şi schimba identitatea este vagă şi incompletă. În unele cazuri, autorităţile nu au permis schimbarea identităţii în lipsa intervenţiei medicale de schimbare de sex. Accesul la servicii de consiliere psihologică adecvată a fost limitat, unii psihologi refuzând să accepte pacienţii transexuali.

HIV şi SIDA şi stigmatizarea socială

Deşi, conform legii, persoanele infectate cu HIV au dreptul la confidenţialitate şi tratament adecvat, autorităţile au aplicat legea în puţine cazuri. Autorităţile nu au adoptat reglementările necesare pentru asigurarea confidenţialităţii şi tratamentului echitabil, iar discriminarea a afectat accesul persoanelor bolnave de HIV/SIDA la servicii de îngrijire medicală şi dentară de rutină.

Promovarea de acte de discriminare

Figuri publice, politicieni, susţinători ai Coaliţiei pentru Familie şi reprezentanţi ai mai multor culte au făcut comentarii discriminatoare referitoare la comunitatea LGBTI. În luna iulie, vicepreşedintele Academiei Române, Răzvan Theodorescu a declarat într-un interviu pentru ziarul Evenimentul zilei că „Toată această tevatură cu homosexuali și lesbiene este o aberație, iar noi n-avem nevoie de așa ceva! Sunt aspecte care țin de patologie, anumiți oameni sunt bolnavi.” În luna octombrie, în timpul unei campanii de revizuire a definiţiei familiei din Constituţie, fluturaşi distribuiţi în Bucureşti şi Craiova de către mai mulţi susţinători ai referendumului făceau referire la presupuse cazuri de copii abuzaţi sexual şi emoţional de către cupluri de homosexuali. Unii parlamentari au făcut comentarii ofensatoare sau discriminatoare despre femei.

Secţiunea 7. Drepturile angajaţilor

a. Dreptul de asociere şi dreptul de negociere colectivă

Legislaţia prevede dreptul angajaţilor să se asocieze şi să formeze şi să adere la sindicate independente, să negocieze contracte colective şi să efectueze greve legale. Sindicatele se pot afilia la federaţii sindicale regionale, naţionale sau din UE, dar se pot afilia la o singură organizaţie naţională. Legea interzice discriminarea antisindicală şi permite angajaţilor concediaţi pentru activitate sindicală să conteste în instanţă concedierea pentru a obţine reangajarea. Legea protejează libertatea de asociere şi negocierea colectivă, dar sindicatele s-au plâns că a existat o aplicare limitată a legii pentru a asigura protecţia împotriva încălcării acestor drepturi.

În general, funcţionarii publici au dreptul de a înfiinţa şi a adera la sindicate. Angajaţii Ministerului Apărării Naţionale, anumite categorii de angajaţi civili ai Ministerului Afacerilor Interne şi ai Ministerului Justiţiei, judecătorii, procurorii, personalul din serviciile de informaţii şi funcţionarii publici de rang înalt, inclusiv Preşedintele, parlamentarii, primarii, premierul, miniştrii, angajaţii cu activităţi legate de securitate şi preşedintele Înaltei Curţi nu au dreptul să formeze sindicate. Sindicatele s-au plâns cu privire la cerinţa de a prezenta listele de membri de sindicat cu cererea de înregistrare. Dat fiind că şi angajatorii au avut acces la listă, liderii de sindicat s-au temut că acest lucru poate duce la represalii împotriva angajaţilor care sunt membri de sindicat, în special la concedieri, împiedicând formarea de noi sindicate.

Sindicatele pot intra în grevă numai dacă angajatorii primesc un preaviz de 48 de ore, iar angajatorii pot contesta dreptul în instanţă, suspendând de fapt greva timp de câteva luni. Personalul militar şi anumite categorii de angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, precum personalul medical, nu au permisiunea de a intra în grevă. Deşi acest lucru nu este obligatoriu, sindicatele şi angajatorii pot apela la arbitraj şi mediere din partea Oficiului Naţional de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă al Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale. Companiile pot solicita daune de la organizatorii grevei dacă instanţa o declară ilegală. Legislaţia permite organizarea de greve doar pentru a proteja interesele economice, sociale şi profesionale ale angajaţilor, nu pentru modificarea sau schimbarea unei legi. Drept urmare, angajaţii nu pot contesta condiţiile de muncă stabilite prin lege, precum salariile funcţionarilor publici, ceea ce limitează eficienţa sindicatelor în sectorul public.

Sindicatele s-au plâns că cerinţa legală privind reprezentativitatea, conform căreia dreptul de negociere colectivă şi de grevă poate fi pretins doar de un sindicat care reprezintă 50% plus unu dintre angajaţii dintr-o companie, este extrem de împovărătoare şi limitează dreptul angajaţilor de a participa la negociere colectivă şi de a intra în grevă. În absenţa acestei majorităţi clare, un angajator poate alege şi numi un reprezentant al angajaţilor care să negocieze acordul. Sindicatele s-au plâns de asemenea că unele companii au creat entităţi juridice separate către care au transferat angajaţii, împiedicându-le astfel să atingă pragul necesar pentru reprezentare.

Legislaţia solicită angajatorilor cu peste 21 de angajaţi să negocieze un acord colectiv de muncă, însă nu oferă nicio bază pentru acorduri colective de muncă naţionale. Angajatorii care refuză să demareze negocierea unui acord colectiv de negociere pot fi amendaţi. Legea permite, dar nu impune, acorduri colective de muncă pentru grupuri de angajatori sau sectoare de activitate. Legea solicită angajatorilor să se consulte cu sindicatele în privinţa subiectelor precum concediul fără plată sau reducerea săptămânii de lucru din motive economice.

Sindicatele s-au plâns că interzicerea generală a implicării sindicale în activităţi politice, impusă de guvern, are rolul de a interzice sindicatelor să încheie acorduri neoficiale de sprijin al partidelor politice. Legislaţia prevede acest control ca urmare a abuzurilor comise în trecut de membri sindicali. Sindicatele s-au plâns, de asemenea, că autorităţile pot exercita control excesiv asupra finanţelor sindicatelor, deşi guvernul susţine că legislaţia fiscală naţională se aplică tuturor organizaţiilor. Comisia de experţi în domeniul aplicării convenţiilor şi recomandărilor a Organizaţiei Internaţionale a Muncii a identificat legislaţia fiscală ca domeniu de interes.

Reprezentanţii sindicatelor au susţinut că relatările oficiale ale unor incidente de discriminare antisindicală au rămas limitate, fiind dificilă demonstrarea legală a faptului că angajatorii i-au concediat pe angajaţi ca urmare a activităţilor sindicale ale acestora. CNCD amendează angajatorii pentru discriminare antisindicală, deşi nu are puterea să ceară reangajarea sau să impună alte penalităţi. În 2017, CNCD a impus amenzi în 18 cazuri ce au implicat accesul la angajare şi profesie, inclusiv discriminare antisindicală şi încălcarea acordului de negociere colectivă. Legislaţia interzice autorităţilor publice, angajatorilor sau organizaţiilor să intervină, să limiteze sau să împiedice sindicatele să se organizeze, să-şi dezvolte proceduri interne şi să selecteze reprezentanţi. Potenţialele amenzi variadă de la 15.000 la 20.000 RON (3.800-5.000 de dolari), însă în ultimii ani, Inspectoratul de Muncă, a cărui jurisdicţie include solicitările legate de discriminare, nu a aplicat astfel de sancţiuni. Potenţialele amenzi nu au fost suficiente pentru a descuraja cazurile de încălcare a legislaţiei, iar angajaţii trebuie să apeleze în mod normal la instanţă pentru a obţine reangajarea.

Guvernul şi angajatorii au respectat în general dreptul de asociere şi negociere colectivă, iar liderii de sindicat au declarat că cerinţele privind înregistrarea impuse de lege au fost complicate, însă în general rezonabile.

b. Interzicerea muncii forţate sau obligatorii

Legea interzice toate formele de muncă forţată sau obligatorie. Cu toate acestea, au existat informaţii conform cărora astfel de practici au avut loc în continuare, adesea implicând romi, persoane cu dizabilităţi şi copii. Guvernul nu a aplicat legea în mod eficient şi a luat măsuri limitate de prevenire a muncii forţate sau obligatorii. Legislaţia incriminează munca forţată, pedepsele variind între unu şi trei ani de închisoare, exploatarea în scopuri de cerşetorie cu pedepse cuprinse între şase luni şi cinci ani de închisoare, iar sclavia cu pedepse cu închisoarea cuprinse între trei şi 10 ani. Aceste pedepse au fost insuficiente pentru a descuraja încălcarea legii.

Conform Ministerului Afacerilor Interne, 79 dintre cele 662 de victime ale traficului de persoane identificate în mod oficial în 2017 au fost exploatate anume în scop de muncă forţată. 42 dintre acestea au fost traficate pentru muncă în agricultură. Curtea de Apel Argeş a susţinut condamnările a şapte inculpaţi, pedepsiţi cu 4-7 ani de închisoare pentru rolurile lor într-un caz de muncă forţată la Berevoieşti. În 2016, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) a descoperit o reţea de trafic de fiinţe umane care forţase victimele răpite, inclusiv copii, la cerşetorie, sclavie şi alte forme de muncă forţată. Aparent, răpitorii ţineau victimele închise şi în lanţuri, le băteau şi le forţau să muncească.

În octombrie 2017, DIICOT a descoperit un grup de trei cetăţeni care exploataseră minori şi adulţi vulnerabili în scopuri de muncă la o stână, în trei situaţii diferite. Victimele au fost abuzate şi agresate, fiindu-le luate telefoanele mobile. Una dintre victime a scăpat după ce a mers circa 28 km până în localitatea natală.

Bărbaţi, femei şi copii au fost traficaţi în scopuri de muncă în agricultură, construcţii, servicii domestice, hoteluri şi producţie. Reţele organizate, care au implicat adesea membri ai familiilor, au forţat persoane, inclusiv un număr semnificativ de femei şi copii de etnie romă să cerșească şi să practice furturi mărunte (vezi şi Secţiunea 7.c.)

Vezi şi Raportul cu privire la Traficul de persoane, elaborat anual de Departamentul de Stat şi publicat la www.state.gov/j/tip/rls/tiprpt/.

c. Interzicerea muncii minorilor şi vârsta minimă de angajare

Legea interzice formele grave de muncă a minorilor. Vârsta minimă de angajare în cazul majorităţii formelor de muncă este de 16 ani. Minorii pot munci cu consimţământul părinţilor sau al tutorilor de la vârsta de 15 ani, dacă activităţile respective nu le pun în pericol sănătatea, moralitatea sau siguranţa. Legea interzice persoanelor sub 18 ani să muncească în condiţii de risc, include o listă cu activităţi considerate periculoase, dar şi sancţiuni pentru cei care încalcă legea. Printre activităţile periculoase pentru copii se numără cele care prezintă un risc crescut de accident sau afectare a sănătăţii, expunere la riscuri psihologice sau sexuale, ture de noapte, expunere la temperaturi periculoase, precum şi cele care necesită folosirea de echipamente periculoase. Părinţilor ai căror copii desfăşoară activităţi periculoase li se solicită să participe la programe de educaţie parentală sau de consiliere şi pot fi amendaţi cu sume cuprinse între 100 şi 1.000 RON (25-250 de dolari) dacă nu fac acest lucru. Persoanele sau companiile care angajează copii pentru activităţi periculoase pot fi amendate cu sume cuprinse între 500 şi 1.500 RON (125-375 de dolari).

Minorii care lucrează au dreptul să-şi continue educaţia, iar legea îi obligă pe angajatori să îi sprijine în această privinţă. Minorii cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani pot lucra cel mult 6 ore pe zi şi cel mult 30 de ore pe săptămână, cu condiţia ca participarea la cursuri să nu fie afectată. Firmele care impun sarcini ce depăşesc abilităţile fizice ale minorilor sau care nu respectă limitările privind programul de lucru în cazul minorilor pot fi amendate cu până la 6.000 RON (1.500 de dolari). S-a semnalat că mulţi minori nu merg la şcoală dacă lucrează. Minorii au dreptul la trei zile suplimentare de concediu anual.

Legea cere şcolilor să informeze imediat serviciile sociale cu privire la copiii care lipsesc de la ore pentru a munci, însă adesea şcolile nu au respectat această prevedere. Serviciile sociale au responsabilitatea de a reintegra astfel de copii în sistemul de învăţământ.

Pedepsele pentru încălcarea legislaţiei privind munca minorilor includ sentinţe cu închisoarea de 1-2 ani sau amenzi. Au fost rare cazurile de urmărire penală pentru încălcarea legislaţiei, iar pedepsele nu au fost suficient de severe pentru a descuraja încălcările. Ministerul Muncii poate impune amenzi şi poate închide companii pentru exploatare de minori.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) din cadrul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale are responsabilitatea de a ancheta sesizările de abuzuri în ce priveşte munca minorilor, dar aplicarea legilor a fost mai degrabă laxă, în special în zonele rurale, unde există multe gospodării agrare şi unde serviciile de asistenţă socială nu au dispus de personalul şi capacitatea necesare pentru a interveni în cazurile de încălcare a legislaţiei referitoare la munca minorilor.

ANPDCA se ocupă de monitorizarea şi coordonarea tuturor programelor de prevenire şi eliminare a muncii minorilor. Eforturile guvernamentale s-au concentrat pe reacţia la cazurile semnalate, iar ANPDCA a dedicat resurse limitate programelor de prevenţie. Conform ANPDCA, 356 de copii au fost supuşi la muncă forţată în 2017. Se crede că munca forţată este mult mai extinsă decât indică statisticile oficiale. Munca minorilor, inclusiv cerşetoria, vânzarea de fleacuri pe stradă şi spălatul parbrizelor au rămas răspândite în rândul comunităţilor de romi, în special în zonele urbane. Copii de doar cinci ani efectuau astfel de activităţi, iar cazurile erau de obicei înregistrate doar odată cu implicarea poliţiei. Dintre cele 356 de cazuri de muncă a minorilor înregistrate în 2017, autorităţile au pus sub urmărire penală doar 14 presupuşi făptaşi.

d. Discriminarea la angajare sau asumarea unei ocupaţii

Legislaţia muncii şi reglementările din domeniu interzic discriminarea la angajare sau asumarea unei ocupaţii pe bază de rasă, sex, gen, dizabilitate, limbă, orientare sexuală sau identitate de gen, infectare cu HIV sau alte boli transmisibile, statut social sau de refugiat ori apatrid. Guvernul nu a aplicat aceste legi în mod eficient, mai degrabă reacţionând la acuzaţiile de discriminare decât implicându-se efectiv în programe de prevenire a discriminării. Deşi CNCD şi Inspectoratul de Muncă au anchetat cazurile de discriminare semnalate, pedepsele au fost insuficiente pentru a descuraja încălcarea legislaţiei. Pedepsele pentru discriminare includ amenzi cuprinse între 1.000 şi 30.000 RON (250-7.500 de dolari) pentru discriminarea unei persoane sau între 2.000 şi 100.000 RON (500-25.000 de dolari) pentru discriminarea unui grup de persoane ori a unei comunităţi.

S-au înregistrat cazuri de discriminare la angajare sau în asumarea unei ocupaţii, pe bază de gen, dizabilitate şi infectare cu HIV. S-au înregistrat de asemenea cazuri de discriminare a romilor şi muncitorilor migranţi. În 2017, CNCD a analizat 273 de cazuri de discriminare la angajare. CNCD a analizat cazuri atât din sectorul de stat, cât şi din sectorul privat.

Conform Eurostat, diferenţa de plată dintre bărbaţi şi femei în ţară era de 5,2% în 2016. Deşi legea le acordă angajatelor care se întorc la muncă din concediul de maternitate dreptul de a reveni pe acelaşi post sau pe un post similar, femeile însărcinate şi femeile aflate la vârsta la care pot avea copii pot fi discriminate pe piaţa muncii fără să se recunoască acest lucru.

Deşi nu a existat o discriminare sistematică a persoanelor cu dizabilităţi, publicul larg a avut prejudecăţi legate de persoanele cu dizabilităţi. ONG-urile au făcut eforturi active pentru a schimba atitudinile şi a sprijini persoanele cu dizabilităţi să îşi dezvolte competenţele şi să obţină locuri de muncă, însă guvernul nu a avut programe adecvate de prevenire a discriminării. O ordonanţă guvernamentală care a intrat în vigoare în septembrie 2017 include o prevedere ce solicită companiilor sau instituţiilor cu peste 50 de angajaţi să angajeze persoane cu dizabilităţi în procent de cel puţin 4% sau să plătească o amendă pentru nerespectarea legii. Înainte de adoptarea ordonanţei, legea permitea companiilor care nu respectau prevederea referitoare la procent să îşi îndeplinească obligaţiile legale achiziţionând produse de la ONG-uri sau firme cunoscute drept „unităţi protejate”, la care erau angajate un număr mare de persoane cu dizabilităţi. ONG-urile au raportat că unităţile protejate au pierdut drept urmare o importantă sursă de venit.

În 2016, grupului pentru drepturile persoanelor LGBTI Accept i-au fost semnalate opt cazuri de discriminare la angajare unor persoane LGBTI şi a direcţionat plângerile spre posibilele canale de acţiune. Unul dintre cazuri a fost soluţionat după ce reclamantul a depus o plângere internă la angajator în luna iunie; alte trei persoane au refuzat să apeleze la CNCD sau la instanţe de teama unei viitoare hărţuiri, preferând să ajungă la o înţelegere cu angajatorii.

e. Condiţiile acceptabile de lucru

Legislaţia prevede un salariu minim naţional, mai mare decât venitul estimat oficial al persoanelor în pragul sărăciei. Salariul minim a crescut în cursul anului cu peste 200% din 2012, de la 700 RON (186 de dolari) la 1.900 RON (505 dolari). Autorităţile au aplicat legislaţia muncii în mod adecvat, deşi a existat o economie informală semnificativă. Conform datelor Eurostat, în 2017 peste o treime din populaţie (35,7%) prezenta risc de sărăcie sau excluziune socială. În ciuda creşterilor salariului minim, circa 1 din 5 angajaţi români (18,9%) prezentau risc de sărăcie.

Legea prevede săptămâna de lucru standard de 40 de ore sau cinci zile. Angajaţii au dreptul la plată pentru orele suplimentare efectuate la sfârşit de săptămână sau de sărbătorile legale, precum şi pentru cele care depăşesc cele 40 de ore. Perioada lucrată de un angajat trebuie să nu depăşească 48 de ore pe săptămână, în medie, pe o perioadă de referinţă de patru luni, deşi se permit unele excepţii pentru anumite sectoare de activitate sau profesii. Legea prevede o perioadă de odihnă de 48 de ore în timpul săptămânii lucrătoare, deşi majoritatea angajaţilor au primit două zile libere pe săptămână. Legislaţia permite de asemenea angajatorilor să scurteze norma de lucru a angajaţilor dacă activitatea de la locul de muncă scade din motive economice sau tehnice, în paralel cu o reducere corespunzătoare a salariului. Lucrul excesiv peste program poate aduce amenzi angajatorilor dacă angajaţii depun plângere, însă plângerile sunt rare. Legislaţia interzice impunerea de ore suplimentare de lucru.

Conform legii, evaluarea performanţelor angajaţilor este la latitutdinea angajatorilor. Legislaţia permite perioade de probă de 90 de zile pentru noii angajaţi şi simplifică procedurile de reziliere a contractului de muncă în această perioadă.

Legislaţia include prevederi privind munca temporară şi sezonieră şi prevede amenzi pentru munca prestată fără contract de muncă, atât pentru sectoarele formale, cât şi pentru cele informale ale economiei. Angajatorii care folosesc ilegal forţă de muncă pot fi condamnaţi la plata unor amenzi cu valoare de 20.000 RON (5.000 dolari) pentru fiecare persoană care lucrează fără contract de muncă, până la suma maximă de 200.000 RON (50.000 de dolari). Durata maximă a unui contract temporar de muncă este de 36 de luni, în conformitate cu regulamentele UE.

Ministerul Muncii, prin Inspecţia Muncii, are sarcina de a aplica legislaţia cu privire la condiţiile de muncă, siguranţa în muncă şi salariul minim. Inspectoratul nu a avut suficienţi angajaţi, iar inspectorii au avut salarii mici; în consecinţă, numărul de reangajări ca urmare a demisiilor a fost mare, iar inspectoratul a avut capacităţi limitate. Prevederile referitoare la salariul minim, numărul de ore de lucru, siguranţa muncii şi standardele de sănătate nu au fost aplicate eficient în toate sectoarele. Sectoarele de construcţii, agricol şi al micilor producători au fost îndeosebi de problematice atât din punct de vedere al neraportării corecte, cât şi al neglijării standardelor de sănătate şi siguranţă a muncii. Inspecţia Muncii a identificat 5.609 muncitori nedeclaraţi în 2017 şi i-a amendat pe angajatori cu 45,7 milioane RON (11,5 milioane de dolari). Până în iunie inclusiv, Inspecţia Muncii a identificat 4.940 de angajaţi nedeclaraţi şi i-a amendat pe angajatori cu 64,6 milioane RON (16,2 milioane de dolari).

Conform rapoartelor sindicatelor, mulţi angajatori au plătit salarii suplimentare la negru pentru a reduce povara fiscală atât pentru angajator, cât şi pentru angajat. Pentru a soluţiona problema muncii neraportate, în 2017, guvernul a crescut taxele de salarizare pe care angajatorii trebuie să le plătească pentru angajaţii part-time la nivelul celor plătite pentru angajaţii cu normă întreagă şi salariu minim. În plus, Inspecţia Muncii a colaborat cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru a efectua operaţiuni comune de verificare a angajatorilor din domeniile predispuse la muncă neraportată, inclusiv din sectoarele textil, de construcţii, de securitate, de curăţenie, de preparare a alimentelor, de transporturi şi de depozitare. Aceste anchete s-au concentrat adesea asupra plăţii incorecte a taxelor mai degrabă decât asupra drepturilor angajaţilor.

Guvernul nu a aplicat eficient standardele privind orele suplimentare de muncă. Liderii sindicali s-au plâns că încălcarea regulilor privind orele suplimentare a reprezentat principala problemă cu care s-au confruntat membrii de sindicat, întrucât angajatorii le-au solicitat adesea angajaţilor să lucreze peste limita maximă legală de ore suplimentare, plata prevăzută prin lege pentru aceste ore nefiind întotdeauna efectuată. Această situaţie a fost întâlnită cel mai des în sectoarele textil, bancar şi financiar şi de construcţii. În luna august, angajaţii unei fabrici de fire electrice şi cabluri din judeţul Argeş s-au plâns de condiţiile şi practicile de muncă, inclusiv numărul insuficient de pauze şi rele tratamente ale conducerii. Pedepsele pentru încălcarea prevederilor referitoare la orele suplimentare au fost cuprinse între 5.000 RON (1.250 de dolari) şi 10.000 RON (2.500 de dolari). S-au stabilit amenzi de 20.000 RON (5.000 de dolari) pentru nerespectarea prevederilor referitoare la compensaţiile speciale sau concediul de sărbătorile legale.

Ministerul Muncii are sarcina de a stabili standardele de sănătate şi securitate a muncii, iar Inspecţia Muncii verifică dacă angajatorii respectă prevederile. Numărul mare de încălcări ale legii a indicat că pedepsele nu descurajează abuzurile. În 2017, inspectorii care se concentrează asupra siguranţei la locul de muncă au efectuat 56.629 de inspecţii, au acordat 76.154 de amenzi şi au aplicat sancţiuni ce au variat de la recomandări de remediere până la suspendarea folosirii echipamentelor sau a spaţiilor de lucru. Angajaţii s-au putut retrage din situaţiile pe care le-au considerat periculoase pentru sănătatea sau siguranţa lor fără a fi în pericol să-şi piardă locul de muncă. Nu toate accidentele de muncă sunt anchetate de inspectori ai muncii. Companiile au anchetat incidentele minore, în timp ce inspectorii muncii le-au anchetat pe cele mai grave, în special pe cele care au dus la pierderea de vieţi sau multiple răniri. În cazurile în care acest lucru se impune, se poate recomanda o anchetă penală a incidentelor. Liderii de sindicat au declarat că inspectorii muncii au anchetat doar superficial accidentele de muncă, inclusiv pe cele care s-au soldat cu decese, iar inspectorii au concluzionat adesea, în moc eronat, că vina în majoritatea accidentelor mortale a fost a victimelor.

de U.S. Mission Romania | 16 aprilie, 2019 | Categorii: Rapoarte | Tags: 2018, Respectarea drepturilor omului, România